Cerul din fântâni

Se intâmpla aşa: întrucât cerul se învechea până seara, oamenii scoteau dimineaţa un cer nou din pământ. Acesta şi era rostul fântânilor, îndeosebi al celor cu cumpănă, ciuturile agăţate de lanţuri s-aducă la suprafaţă cerul cel nou. De urcat, urca singur unde îi era locul. Într-o ciutură separată se afla soarele. Gata răsărit. Câteodată se întâmpla ca noi, copiii, care ne potoleam setea direct din ciutură, să bem soare în loc de apă. Nori nu prea apucam din cauza părinţilor noştri. Îi sorbeau ei pe toţi, după care îi vedeai umblând posomorâţi prin sat. Unii ziceau că e de la grijile ce le apăsau pe suflet. Dar era de la nori.
Mai exista un motiv pentru care trebuia schimbat cerul. Vara, ne suiam în vârful unui dud şi, imediat ce se însera, ţuşti cu lingurile asupra Căii Lactee. O leorpăiam toată până în zori. Cum nu prea avea somn, bunica ne arunca bulgări mari de mămăligă de jos, ca să dumicăm. Dar nouă ne plăcea Calea Laptelui goală, fără mămăligă. Dacă nu ne săturam, tăbăram asupra stelelor. Asta o supăra cel mai mult pe bunica. O să vă doară burta, ne striga ea, nu vedeţi că sunt crude? Noi credeam că zice de dude şi înfulecam mai departe. Îi era ciudă că nu-i dădeam şi ei, d-aia striga. Într-o noapte, am prins-o cu minciuna. Ne zgâiam ca proştii după lună, dar luna nu era pe nicăieri. Când ne-am uitat mai bine, dar nu în cer, ci jos, pe pământ, am văzut-o pe bunica murdară de lună la gură. Ce-ai făcut, mamaie? am luat-o noi la rost. Ce să fac? a bâiguit ea. Mâncai o cută de pepene, că mi-era poftă! Dimineaţa, a fost nevoie ca oamenii din sat să caute o lună nouă în toate fântânile de pe câmp. N-au găsit pe nicăieri. Era destul cer în fundul pământului. Cât să ajungă pentru toate zilele pe care le mai aveau oamenii din satul nostru de trăit. Una dintre ciuturi se întorcea din adânc plină ochi cu răsăritul soarelui. După cât înfulecaserăm peste noapte, se putea întâmpla ca noi să o dăm gata pe toată. Pornea imediat o citură goală după alt răsărit de soare. N-a existat zi în care să lipsească lumina soarelui de pe pământ. Se apropia însă o noapte în care nu ştiam ce să punem în locul lunii, deoarece luna cea veche avea să răsară în burta bunicii. Într-un fel era bine. Avea cine să-i lumineze şi ei, un pic mai încolo, mormântul.
Se copseseră dudele, însă nu prea ne ardea de ele. Se copseseră şi stelele, dar nouă tot nu ne păsa. De la pepeni a venit salvarea. De la faptul că se copseseră şi ei, mai precis. Nimic mai simplu decât să alegem o felie potrivită şi… Ia uite, femeie, l-am auzit pe tata spunându-i mamei, în zori, câte luni roiesc pe cer! Doamne, ce minunăţie! Mama a dat abătută din cap, mustrându-l în gând pe tata pentru ţuica ce-o băuse înainte de culcare. De unde să ştie ea că era din cauza noastră, nu a ţuicii? De fapt, adevăraţii vinovaţi erau norii. Toate feliile de pepene azvârlite spre cer au fost înghiţite de ei, pentru ca, mai apoi, când s-a înseninat, să vedem plutind peste lume o lună ce ţinea de mână o altă lună, aceasta ţinând, la rândul ei, tot o lună de mână, ziceai că se întorsese un stol de luni din ţările calde. Doar că nu auiau. Sau poate că auitul lor era lumina ce picura întruna pe pământ. Puteai să juri, după cât era de dulce şi de lipicioasă, că este zeamă de pepene.
Vezi ce-ai făcut, mamaie, vezi?!
Dar bunica murise între timp. Şi au murit şi ceilalţi oameni, rând pe rând. A rămas vie numai apa din fântâni. Nu mai are însă cui să-i fie sete. Şi nici cine să-i înveţe pe copiii de acum cum să soarbă Calea Laptelui cu lingura.

Ştefan Mitroi

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.