Duminică. De nicăieri nicio suflare de om. Singurătatea dezlănțuită domnește deasupra caselor noastre. Ne încearcă o trăire dezolantă. În biserică, lăcașul în care viața picură mai lent, în spiritul canoanelor, totul se scurge la modul nefiresc de firesc. Comuniunea cu divinitatea nu are opreliști, fie în biserică sau în afara ei. În casă, în tăcere, trăim Slujba de Florii transmisă de ,,Libertatea” online de la Biserica Ortodoxă din Toracu Mare. Vocea preotului Cristian Popi, cu fermitatea unei evlavii recunoscute, ne îndeamnă: „să lăsăm răutatea care este atât de mare în lume…” și cere „Domnului să oprească boala molipsitoare, să ne ocrotească și binecuvanteze”. Vegheat de sfinți – care parcă uimiți, judecă și avertizează de pe pereții bisericii, cheamă la credință – preotul a rămas singur. Dar și în vremurile interdicției totale, în fața divinității, viața trebuie trăită în mod firesc. Așa va fi și în Săptămâna Patimilor, în Noaptea Învierii Mântuitorului.
Bisericile rămân goale, vocea preotului glas să dea tăcerii. Dar o slujbă bisericească, în amuțirea ei, poate deveni mai răsunătoare, mai apăsătoare, prevestitoare, un moment de reculegere trăit prin profunzimea mesajului și gravitatea momentului. Fiind singuri undeva, întreaga ființă ne devine loc de biserică. În acea solitudine, mesajul pe care l-am putea primi îl putem trăi precum un profund regret, precum o căință, precum o reală înfățișare a omului, solitar, în fața Creatorului sau o revelație avută în tăcere, înălțându-ne!
Tocmai în vremurile de corona, slujbele din bisericile noastre, în Săptămâna Patimilor și în Noaptea Învierii, ne pot întări credința. Este necesar să o facă. Prin difuzoarele pe care unele biserici le au, sau le-ar putea avea, măcar în vremea interdicției totale, mesajul preoților ar putea fi transmis, auzit, și de lumea care nu are acces direct la slujbă, astfel întreaga comunitate să devină o biserică imensă și nu văd a fi o blasefemie dacă cuvântul lui Dumnezeu se propagă peste tot în afara zidurilor bisericii și nu văd a fi o rătăcire dacă Biserica ar accepta, în aceste vremuri, o ușoară renunțare la rigorile împământenite.
Omul vânat de virusul ucigaș își alimentează speranța de viață căutându-l pe Dumnezeu (și) în afara propriului suflet. O lume întreagă nutrește speranță în fața televizoarelor, videoclipurilor, rețelelor de comunicare prin internet. Se va face conexiunea cu Slujba Pascală. În tăcere, umanul preaplin de zbucium rezonează cu divinitatea. Știm că există vieți întrerupte, frică, incertitudine, un lung șirag de trăiri care pun la îndoială speranța prin credință, dar ea e singura care mai alimentează încercările la care e supus omul strivit de propria neputință în fața vremurilor de corona. Dar dacă și speranța se clatină în fața morții, cum vom întâmpina Învierea Mântuitorului care în sine este biruința vieții prin moarte; cât este de mică credința omului lovit de boala ucigașă, sau poate că tocmai acum acea speranță trebuie să devină mai vie ca oricând?!
Undeva, în afara bisericii – în tăcerea mai răsunătoare decât strigătul de ajutor – în Noaptea Învierii Mântuitorului fiecare se va ruga în felul său. Va căuta acea speranță, mântuire. Sfânta Lumină aduce speranță în sufletul omului încercat de frică, boală. Toți așteaptă un miracol, chiar dacă însăși Lumina Pascală este un miracol! Mi-e teamă că predicile pline de har, firești la Sărbătoarea Învierii, nu vor avea rezonanța pe care omul și-ar dori-o. Omenirea în vremurile de corona are nevoie de mai mult – de un adevărat miracol, iar miracolul, ca să se săvârșească, are nevoie de o omenire înălțată spiritual, să înțeleagă singurătatea Mântuitorului în fața pătimirilor și morții Sale asumate din iubire pentru oameni.
Virusul ne-a pus față-n față cu noi înșine, ne-a obligat să ne analizăm ierarhia de priorități și urgențe, dar mai cu seamă să nu uităm că suntem muritori. Sărbătoarea Pascală să ne fie prilej de reflecție, reculegere… speranță!
Nicu CIOBANU / UZPR