Vântul rememorărilor zgâlțâie „ferestrele” înghețate de tristețe ale sufletului. Dialogurile zilei se topesc în ochii somnoroși ai conștiinței. Pe străzile pustii ale orașelor și satelor, sub mantia întunericului terestru, căutătorii de Lumină plâng de nenumărate ori pe corabia Disperării. Cu mâinile întinse cerșesc îndurare, se târăsc neputincioși prin râpa de lângă calea sclipitoare, care duce spre nemuritoarea planetă a Desăvârșirii. Mogâldeața de Speranță încă mai stăruie în ochii sufletului, din care curge durerea și compătimirea milostivilor. Întindeți-vă darurile căinței, în fața Învierii, ca niște colaci de salvare. Dăruiți-le Rătăcitorilor din pâinea voastră cea de toate zilele adunată-n tolba faptelor bune. Acestea sunt „biletele de intrare” în paradisul dragostei fără de moarte, fără de început și fără de sfârșit.
O șansă, doar o șansă oferiți-le rebelilor mânjiți cu dulceața ispitei. Milostivilor creștini, nu uitați de sacrificiul Dăruirii fără de vamă! Nu uitați de lanțurile robiei născute din nesupunere! Escaladați dâra Luminii Învierii precum alpiniștii povârnișurile munților de dincolo de norii mâniei și supărării. Oare, câți vor fi salvați pe drumul vieții de nestematele credinței voastre dăruită de învățăturile creștine? Chiar și-n ultima clipă a existenței din lumea de lut, omul poate alege câmpiile neofilite ale Împăcării cu Dumnezeu, apele limpezi și neostenite ale Nemuririi. Îngerii păzitori și milostivii sunt soldații-mesageri dornici de-a salva sufletele rătăcite coborâte temporar din Nemurire în „Valea Plângerii” Deșertăciunii pământene.
În noaptea de Paște, petale din flori de măr s-au așezat pe trupul răzvrătiților buimăciți de răcoarea primăverii și cutremurați de dangătul clopotului Învierii. Obrajii creștinilor miros a levănțică, iar cuvintele de iertare curg de pe buzele lor ca niște porumbei albi, ireali. Lumina Învierii s-a cuibărit în ochii mirați când milioane și milioane de lumânări s-au aprins de la Focul Veșnic, asemenea unor candelabre uriașe, feerice. Întunericul păcatului neputincios s-a ascuns în pustiul depărtărilor mocirloase când Lumina Cea Adevărată a Învierii a răsărit mai strălucitoare decât soarele. Licoarea păcii s-a revărsat din paharele frăției creștine asupra sufletelor însetate de purificare și iertare. Mâinile împreunate sfâșiau rătăciri halucinante, iar mieii plângeau pe câmpiile sacrificării și-aducerii aminte de: Golgota, povara zdrobitoare a crucii, moartea și strălucitoarea ÎNVIERE a lui Iisus – MIELUL LUI DUMNEZEU, CARE A RIDICAT PĂCATELE LUMII PĂMÂNTENE.
Pe tărâmul Dorului de Iisus prețuim iubirea pentru aproapele nostru, ca pe-un copil răsărit din valurile tinereții și vieții fără de moarte. În noaptea Învierii, sufletele noastre renasc din tenebrele vieții ispititoare, asemenea milioanelor de flori, care înveselesc grădinile paradisului pământesc întrupat în nemuritoarea primăvară desprinsă din veșnicia Raiului Dumnezeiesc. Patimile Lui Iisus Hristos pătate cu sânge nevinovat le retrăim în fiecare an, cu strângere de inimă și cu nesfârșite regrete creștinești. Dacă ne identificăm cu profunzimea acestora simțim parcă și noi biciul Nedreptății cum sfârtecă nemilos carnea sufletului nostru. Simțim cuiele cum se înfig în palme și-n picioarele noastre de lut. Simțim durerea omenească și o nesfârșită umilință. Parcă suntem și noi acolo, pe o cruce, alături de Mântuitorul nostru. Ne identificăm cu Patimile Lui și încercăm să înțelegem în profunzime cuvintele nemuritoare: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”.
Dumitru Ţimerman / UZPR