default-logo

Gazetăria și gorila politică

Studii de caz

Citeam deunăzi în presa noastră o știre conform căreia artistul stradal anonim Banksy – cunoscut publicului occidental mai ales prin creațiile sale în stil graffiti – și-a vândut, cu multe milioane de dolari, tabloul care înfățișează camera inferioară a Parlamentului britanic, în băncile și la tribuna căreia a plasat zeci de cimpanzei. Dincolo de notorietatea și nonconformismul graficianului, surprinde comunicatul casei de licitații Sothesby`s, care constată actualitatea perpetuă a temei abordate, în pofida trecerii timpului și a schimbării vremurilor: „Indiferent de momentul în care se află dezbaterea pentru Brexit, nu există nicio îndoială că această lucrare este mai relevantă acum decât a fost vreodată”. Remarca nu face decât să confirme un stereotip probat permanent în istorie, pe care l-a fixat în pagini literare de o la fel de tristă valabilitate pentru civilizația românească Liviu Rebreanu, în romanul său din 1938, Gorila. Metafora e dură, dar relevantă, echivalând politica noastră cu acțiunile brutale, fără discernământ și fără milă ale gorilei, în brațele căreia a pierit sufocată – deseori cu propria-i voie – presa românească, încă de la începuturile ei. „Gorila nu este un personagiu propriu-zis, nota ulterior Rebreanu în jurnalul său de cărți, ci simbolizează pacostea care a fost pentru țara noastrapolitica. E adevarat, urmeaza prozatorul, că evenimentele m-au ajuns din urma într-atâta, încât s-ar putea spune că e vorba de un roman de actualitate, de un roman cu «cheie»”.
„Îmbrățișarea monstruoasă a gorilei politice”, după expresia onestului om de presă Dolinescu din roman, îl cuprinde și pe tânărul gazetar Toma Pahonțu, un veritabil caz-școală de jurnalist veleitarist, a cărui ambiție de parvenire ia, treptat, locul onestității, al echilibrului și al simțului dreptării, propulsându-l în arena circului politic, plin de sălbatici și de sălbăticiuni (vezi junele extremist Ion A. Ionescu, ori mai versații Rotaru și Belcineanu). În acord cu primul, Pahonțu va practica o retorică a urii, susținând în articole virulente, dar și în discuțiile cu colegii, teorii aberante, în care„după experienţa dezmăţului individualist, după demagogia iubirii universale şi a egalitarismului tembel care ne-au dăruit tirania mulţimii informe şi destrăbălate, după carenţa pacifismului de fraze goale, trebuie să ne întoarcem la normal, la autoritate, disciplină şi ordine, trinitatea generatoare de civilizaţie ! Violenţa e obligatorie, fiindcă numai ea poate înfăptui selecţia naturală, înlăturând pe cei neputincioşi şi punând în locul lor pe cei vrednici!
Derapajele de idei ale avântatului Pahonțu sunt însă contracarate de maturitatea gândirii lui Dolinescu („A face apologia violenţei şi a tiraniei crezi că înseamnă românism şi intransigenţă?”) ori a lui Rotaru, care-și temperează mai mereu tânărul coleg prin forța argumentului peremptoriu: „Politica poate să fie folositoare progresului omenirii, poate să servească înălţarea unui neam!. Dar când politica ajunge să argumenteze cu bâta şi să convingă cu revolverul, atunci trebuie să-i suceşti gâtul repede, altfel distruge ţara!…”.
Jocul politicianist, demagogia, șantajul practicat deopotrivă de politicieni și gazetari, crima politică chiar, toate se proiectează pe fundalul unei societăți care cultivă minciuna, falsul, duplicitatea și impostura, afișate cu aplomb, ca instrumente ale accesului la resurse și la putere. Sunt forme de arivism care fac din Toma Pahonțu echivalentul eroului stendhalian Julien Sorel, transplantat pe malul Dâmboviței, într-un decor uman dezolant, ce încurajează, prin tăcere sau prin complicitate, acest marasm, făcând din România „nu o țară a revoluțiilor, ci una a aranjamentelor”. Politica de tarabă, cu vânzări și cumpărări de voturi și de iluzii, e sintetizată de Dolinescu, spirit lucid, care dezvăluie că „sloganurile sunt pentru cei ce umblă să înşele mulţimile. (…) Politicienii pot să discute, să critice şi să-şi schimbe programele şi doctrinele şi sloganurile după cum bate vântul. Ei nu cred cu adevărat în nimic”. În contrapartidă, Pahonțu clamează, cu pretenție de adevăr, un principiu personal: „Până la un punct politica se confundă cu viaţa însăşi. Un popor nepolitic e un organism mort” , intrând voit, prin practicarea gazetăriei de partid, în țarcul maimuțelor, sub aparența neutralității, spre dezamăgirea lui Dolinescu: „Adică înlocuieşti o gorilă cu altă gorilă – zise Teofil glumind. În fond tot politică faci, numai vrei s-o botezi altfel. Nu va mai fi gorilă, ci… un animal mai simpatic pentru imaginaţia mulţumii…”.
Imaculat moralmente, la început, dar furat, mai apoi, de spectacolul turpitudinii politice, Pahonțu nu face, astfel, decât să cedeze interesului jurnalistic pentru dresura de primate din arena parlamentară, care ajunge apoi să-l abosoarbă însăcu totul în spectacolul de circ la care asistă, cu delicii meschine, chiar o întreagă nație, așa cum sesizează abil, într-o replică de la începutul romanului, o amfitrioană de serată mondenă („Nu, zău, m-ați amețit cu atâta politică!”) ori cum, exasperat, constată mai târziu același Dolinescu: „Civilizaţia nu începe cu politică în orice caz; cel mult sfârşeşte prin politică şi se destramă!… Ca la noi! Că am ajuns să nu mai facem decât politică şi să nu ne intereseze decât scandalurile ei!”.
Amestecat în centrifuga ideologiilor patriotarde, gazetarului arivist sfârșește strivit de qintalul Gorilei politice, asasinat de „frații de cruce” și ratează astfel condiția de „om nou” la care aspirase inițial. Cultivând aparent compromisul în detrimentul deontologiei, Pahonțu își va prelungi și după moarte drama, discreditat pentru „delict de opinie” de cercurile pe care le frecventase, spre revolta lui Rotaru, care surprinde prezența unui cerc vicios, căruia îi cade victimă întreaga presă românească: „dureros în aceste dezbateri este că ucigaşul nu se mulţumeşte cu suprimarea unui om de mare talent, ci se înverşunează să-l şi ponegrească după ce i-a luat viaţa, să-l omoare a doua oară şi moralmente. Asta nu se poate! Din mărturiile tuturor reiese limpede că Pahonţu nici nu a fost cumpărat şi nici n-a trădat pe nimeni. Numai nişte minţi strâmbe pot categorisi drept trădare părăsirea unei păreri şi adoptarea alteia. Atunci toţi publiciştii ar trăda de câte ori, prin firea întâmplărilor, a fi aduşi să-şi modifice convingerile”.

De la politica presei, la presa politică

Dacă eroii lui Rebreanu mai au, totuși, convingeri, în redacțiile jurnalelor interbelice radiografiate de Cezar Petrescu în romanul Calea Victoriei interesele fac legea. Specie, la rândul lui, de Rastignac, venit din provincie să fie scriitor la București, Ion Ozun ajunge însă ziarist la Voința, a cărei politică e „să se vândă, dar să se vândă scump”, ca în celebrul caz „șantajul și etajul” de la Curentul lui Pamfil Șeicaru. Îmbătat de succesul facil și venitul dobândit rapid, Ozun își găsește un model uman și profesional în „reptilianul” Mirel Alcaz, gazetar veros și arivist, care-și construise cariera prin trafic de influență și construirea unei ample rețele de relații în cercurile mondene și în lumea politică românească a vremii. Și de această dată, Ion Ozun va sfârși în brațele gorilei politice, urmându-și modelul pentru a se ajunge, dar pierzându-și onestitatea și, în final, sufletul. E o cale amară a victorie pe care apucă nechibzuitul slujitor al rotativei, la fel cum făcuse eroul rebrenian, urlând în dizarmonicul concert redacțional și politic, căci, după cum recunoaște, „atunci când ești în haita lupilor, trebuie să urli ca lupii!”.

dr. Corina Popescu
(Revista UZP nr. 17/2020)

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.