Ieri, 20 aprilie, a fost cea de a doua zi a Sfintelor Paști, dar a fost și Ziua Internațională a Presei Libere. Zi pe care, mulți dintre noi, cei aflați cu gândul și cu fapta în breasla gazetarilor, am sărbătorit-o făcându-ne meseria, adică redactând și difuzând pe variate canale media materiale despre subiecte fierbinți ale actualității. Subiecte care, în marea, covârșitoarea lor majoritate, aveau și au o directă legătură cu evoluția pandemiei COVID-19 în țara noastră, precum și cu lupta eroică pe care o dau medicii și personalul medical pentru salvarea de vieți omenești și pentru diminuarea riscurilor și a pierderilor. Așa după cum era lesne de prevăzut, una dintre preocupările prioritare ale demersurilor jurnalistice o reprezintă detectarea zvonurilor alarmiste, a fenomenului ,,fake-news’’, care, în această perioadă, atinge îngrijorătoare cote ascendente, atât în ceea ce privește difuzarea cât și la nivelul audienței publice. Fenomen negativ( mai bine spus: cumul de fenomene negative) într-o directă legătură cu haosul informațional întreținut și chiar gestionat prin intermediul lumii digitale și a tehnologiilor digitale, despre care cititorul interesat poate afla lucruri deosebit de folositoare din cartea Alinei Bărgăoanu ,,#FAKENEWS.Noua cursă a înarmării’’, apărută acum doi ani la editura ,,Evrika’’. Lucrare de referință în domeniu despre care cred că s-a discutat mult prea puțin în raport cu valoarea și temeinicia analizelor sale.
Se întâmplă, însă, ca în paralel cu această veritabilă pandemie alarmistă cu și despre Coronavirus, breasla să se confrunte, tot în această perioadă, cu un zvon care are o directă legătură cu însăși profesiunea noastră și, în primul rând, cu un anumit segment al presei și anume presa scrisă și tipărită. Este vorba despre temerea, tot mai insistent indusă pe mai multe canale de comunicare, că, într-un viitor nu prea îndepărtat, presa tipărită va dispărea, încet dar sigur!, lăsând locul presei on line. Acțiune ce va putea fi motivată- desigur, dacă cineva se va gândi că ar mai fi nevoie și de o motivație?!- prin drasticele costuri economice generate de pandemie și care trebuie compensate prin severe reduceri de cheltuieli. Presa scrisă regăsindu-se, în aceste abordări, printre sectoarele unde se risipesc mulți bani, din fonduri publice și private, dar care și-a trăit traiul, fiindcă presa on line este acum Regina Balului!
Nimic nou sub soare, vorba înțeleptului, ideea plutea în aer mai demult, și chiar cei care au vrut să o dezvolte și să o susțină au găsit și o denumire pentru entitățile de media on-line și anume ,,media alternativă’’. Iar, de aici, până la postulatul ,,media on-line =singura alternativă’’, nu a mai fost decât un pas. Pas pe care, bineînțeles, l-au făcut, într-o smerită sincronizare, o serie de teoreticieni și partizani ai acestui nou model unic îin spațiul carpato-pontico-dâmbovițean.
De aceea, nici nu îmi va fi de mirare dacă, scriind acest articol-pledoarie în favoarea presei scrise și tipărite, voi avea parte mai puțin de argumente temeinice și de dovezi convingătoare, care să mă contrazică punctual și la obiect, ci de niște diatribe din care nu au cum să lipsească etichete de gen ,,depășit de evenimente’’ sau ,,ins din generația expirată’’, plus , bineînțeles, anatema ,,nostalgic’’ ,dimpreună cu referiri directe la locul meu de muncă în jurnalistica din anii de dinaintea momentului istoric Decembrie 1989.
Lăsând,însă, la o parte asemenea pretinse bariere de abordare, haideți mai bine să cântărim care sunt argumentele pro și contra în dispută.Primul și cel mai des uzitat dintre ele este unul cu duble conotații: unele de natură strict profesională , altele de natură economică. Așadar, pe de o parte, audiovizualul și presa on line informează în timp real publicul asupra evenimentelor și asigură un flux real atât pentru informația în sine cât și pentru comentarii. Pe de altă parte, presa difuzată în regim de on-line, îl scutește pe utilizator de plata exemplarului tipărit cumpărat de la chioșc sau a abonamentului, după cum îl scutește pe editor de prețul tipografiei, al hârtiei, al distribuirii tirajului etc.Argumente care se înscriu perfect în logica civilizației de consum, în modelul unic al economiei de piață și al ideologiei neo-liberale. Și atunci, de ce , totuși, atâta înverșunare din partea celor care nu vor să accepte apusul definitiv și irevocabil al presei scrise?
Pentru a răspunde la întrebare va trebui, la rândul nostru, să vedem care este acel model uman sau prototip al utilizatorului presei pe care îl proiectează consumerismul și de care se prea pare că este nevoie la scară de masă?Desigur, fenomenul este foarte complex și ar fi practic imposibil să îl analizez aici pe toate componentele sale.De aceea, m-aș opri la câteva aspecte al căror corolar,firesc și necesar,îl regăsim în întrebarea:,,de ce nu poate fi presa on-line singura variantă optimă a mediului jurnalistic?’’ Întrebare pe care și-au pus-o ,bineînțeles, mai mulți autori, redutabili specialiști în știința și arta comunicării, de la care am avut și am și eu atât de multe de învățat. Deocamdată, pentru nevoile demonstrației, am să mă refer la cartea lui Giovanni Sartori ,,HOMO VIDENS’’, care are un subtitlu ce spune totul:,,Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea’’. Una dintre ideile pe care autorul o avansează și apoi o dezvoltă de la începutul demonstrației sale inclusă în fapte este aceea că procesul de rapidă evoluției multi-media (internet,calculatoare, cibe spațiu) se caracterizează printr-un factor comun : tele-vederea , având ca un corolar comun tele-trăirea.La rândul său, fenomenul video îl transformă pe homo-sapiens,pe care l-a produs cultura scrisă, în homovidens pentru care cuvântul este înlocuit de imaginea.Plăcută sau neplăcută, acesta imagine nu asigură,însă, de la sine, și înțelegerea fenomenelor sau a evenimentelor redate. ,,Imaginea- scrie Giovanni Sartori- trebuie să fie explicată , iar explicația care se dă pe micul ecran( sau pe monitorul calculatorului n.n.) este în mod substanțial ineficientă’’.
Desigur, pe fluxul de informații curg în cascadă și explicații, dar problema este câte dinte ele pot să fie reținute de subiect, de receptor și în funcție de ce grilă de criterii sunt evaluate?Or, dacă pe fluxul de informații, pe site-uri, pe google sau pe alte surse ale mediei vizuale circulă cu prioritate informații despre un eveniment, despre o persoană care se află în centrul atenției momentului,dar intensitatea fluxurilor nu conferă, de la sine, informației și calitatea de adevăr. Ceea ce face ca receptorul să reacționeze strict în funcție de circumstanțele în care primește informația. O reacție strict emoțională, care, la rândul său, generează alte reacții emoționale. Nu o dată necontrolate și nemotivate logic, rațional. Situație pe care folclorul românesc a surprins-o perfect în cel puțin două ziceri memorabile:,,L-a luat gura pe dinainte’’ sau ,,Vorbește lumea fără el’’.
La o analiză mai atentă, tehnica de a stârni în public, reacții emoționale, la cald, face parte din arsenalul ,,senso-propagandei’’, al propagandei senzoriale pe care, într-o lucrare clasică în domeniu- ,,Propagandes’’(Armand,Colin, Paris 1962)- Jacques Ellul o opunea ,,ratio-propagandei’’, propaganda bazată pe raționament,pe analiză logică.
Un alt puternic atu, de fapt un avantaj al presei tipărite, îl reprezintă împrejurarea că cititorul care are în față pagina de gazetă poate aprecia importanța unui material de presă( știre, comentariu, reportaj etc) în funcție de mai multe date:mărimea textului, locul unde este pus în pagină,corpul de literă folosit, pagina însăși de ziar unde acesta apare. Aici intervin și alte elemente pe care noi, cei din presa de dinainte de 1989, le cunoaștem ceva mai bine. Este vorba despre faimoasa tehnică a ,,șopârlelor’’, a insinuărilor, a așa numitului ,,limbaj de sub limbaj’’’ care dădea savoare actului jurnalistic. Iar dacă la toate acestea adăugăm și faptul că cititorul unui exemplar tipărit poate oricând să reia lectura și, detașat de primele emoții, poate să tragă concluzii mai corecte decât la o primă lectură, de cele mai multe ori pe fugă și doar ca să vadă ce mai e nou, atunci,cu siguranță, se va înțelege de ce pledez pentru ca presa tipărită, mă rog : printată, să existe alături de vizual media.
Puneți, vă rog, cap la cap aceste câteva date și considerații și , pornind de la ele, încercați să cântăriți argumente pro și contra suprimării presei scrise și tipărite. Idee care,așa cum spuneam și ceva mai înainte, nu poate fi despărțită, în nici-un caz, de întrebarea: cu ce fel de utilizator al presei, adică de opinie publică, de fapt de cetățean, doresc să interacționeze cercurile de interese, de influență și, în ultimă instanță, de putere?Cu un cetățean bine informat și cu o grilă de receptare și de evaluare a informației detașată de orice intenție de manipulare sau cu un cetățean dispus să dea curs primei provocări emoționale și, la rândul său, gata să reacționeze, tot în registru emoțional, la stimulii primiți prin prin multi- media?
Iată de ce, fără a mă hazarda în soluții definitive și irevocabile consider că, în concordanță cu dreptul de liber acces la informațiile de interes public(drept recunoscut și consfințit prin Legea 5442001) și, în egală măsură, cu principiul liberei circulații a ideilor și a informațiilor, consider că putem și trebuie să lăsăm presa scrisă și tipărită să coexiste cu media audiovizuală, în toate formulele sale. Rămânând, prin aceasta, deschisă emulația și competiția. Cât privește ,,războiul rece’’ dintre cele două tipuri de presă înclin să cred că, operând cu tact și cu înțelepciune, decidenții politici și/sau economici ar putea să promoveze, și aici, principiul ,,coexistenței pașnice’’.
Șerban CIONOFF