default-logo

Informarea și dezinformarea prin mass-media

Prima și cea mai importantă funcție a presei, a mass-media în general, este aceea de a informa. Rațiunea supremă a apariției presei aceasta a fost de a informa, de a înregistra, de a comunica (comunicare = schimb de informații) ce se întâmplă în lume, ce face, ce spune, ce gândește lumea. Informația este sângele viu al unui ziar. Informația exactă și rapidă este definitorie pentru un sistem democratic.

Secolul al XX-lea este secolul adevărului. Al atâtor descoperiri fundamentale pentru cunoașterea omului și a lumii. Al revoluției științifico-tehnologice, al posibilității de informare prin intermediul mass-media a milioane și milioane de oameni. Dar secolul al XX-lea este și secolul minciunii, al falsului, al erorii, al manipulării, al dezinformării.

Un autor contemporan, Henri-Pierre Cathala, își intitulează, simbolic, o carte „Epoca dezinformării”, analizând trăsăturile generale ale acestui act profund antisocial, precum și formele sale de manifestare. Dezinformarea, ne spune Henri-Pierre Cathala, aparține „artei ocolului”. Ea este întotdeauna deliberată, premeditată și mizează pe acțiuni subversive, cu scopul de a deruta adversarul, victimizându-l, fie el o personalitate politică, fie un grup social, un stat sau o societate. Dezinformarea este o formă a manipulării.

Comunicarea are un singur sens, de la manipulator la manipulat, cu scopul ca ultimul să reacționeze docil la ordinele primului. „Dezinformarea nu se rezumă numai la falsificarea cunoștințelor, ea se dovedește a fi și o puternică pârghie de acțiune psihologică, de conducere a indivizilor, de dirijare a opiniilor și ideilor, a stărilor sufletești și a comportamentelor umane”, spune Henri-Pierre Cathala.

Dezinformarea nu este un fenomen trecător, nu este o modă. Ea a existat dintotdeauna. pretutindeni, pentru că, într-un anume fel, ține de condiția umană, de dorința de a-ți înșela adversarul, dar se manifestă mai ales în epoca modernă, în perioadele de tranziție, când posibilitățile de manevrare, de manipulare psihologică a unei largi categorii umane s-au perfecționat, în primul rând prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă.

Vladimir Volkoff dă o definiție a termenului: „Dezinformarea este o manipulare a opiniei publice, în scopuri politice, folosind informații tratate cu mijloace deturnate”. („Tratat de dezinformare”).  Henri-Pierre Cathala propune el însuși o definiție: „Dezinformarea reprezintă ansamblul procedeelor dialectice puse în joc în mod intenționat pentru a reuși manipularea perfidă a popoarelor, grupurilor sau a întregii societăți, în scopul de a le devia conduitele politice, de a le domina gândirea sau chiar de a le subjuga. Presupune disimularea surselor și a scopurilor reale, precum și intenția de a face rău, printr-o reprezentare deformată sau printr-o interpretare tendențioasă a realității”.

În cadrul general al informării, dezinformarea cunoaște forme subtile de influențare (manipulare) a publicului, fie prin omisiune (voită), fie prin comentariu (foarte general, superficial sau tendențios) asupra evenimentului, fie prin modificarea mesajului prin scoaterea din context, fie prin concluzii incoerente, care lasă la latitudinea receptorului opțiunea și interpretarea sa.

După cum se știe, regimurile totalitare au manifestat întotdeauna o mare neîncredere față de orice formă necontrolată de informare. De aceea, dezinformarea a devenit o armă de supraviețuire. De aici, monopolizarea informației, controlul ei politic, cenzura, mistificarea propagandistică.

Radioul, televiziunea și presa scrisă ocupă locuri diferite în privința informării (dezinformării) publicului, în funcție de audiența, rapiditatea, capacitatea de persuasiune și de seducție a publicului. Toate trei își asumă aceleași responsabilități: de a informa, de a forma și de a distra publicul. Fiecare o face însă într-un mod specific. Radioul poate influența permanent publicul, oricând și oriunde. Transmiterea știrilor, chiar când este simultană cu evenimentul, are însă un caracter de efemeritate, deoarece vorba… zboară, de aceea este necesară revenirea asupra lor, în mai multe rânduri.  Televiziunea, care are impactul  mediatic cel mai puternic asupra publicului, este văzută însă mai mult ca un spectacol, ca un mijloc de relaxare, de divertisment, iar informațiile transmise prin intermediul ei (imagini+comentarii) sunt, de cele mai multe ori, post-factum, după consumarea evenimentelor. Chiar atunci când transmisia este în direct, comentariile sunt foarte superficiale și, uneori, paralel cu evenimentul, fără a mai vorbi despre caracterul oral al comentariului, care este lipsit de rigoarea și coerența textului scris. Imensa putere de persuasiune a televiziunii asupra unei largi mase de oameni n-o scutește de o informare cotidiană tendențioasă, cu atât mai periculoasă cu cât oferă aparența credibilității. În aceste condiții, cu toată concurența din partea radioului și televiziunii, îi revine presei scrise rolul de a  asigura o informare mai obiectivă, mai exactă și de o mai mare diversitate, prin capacitatea de a oferi publicului posibilitatea unei verificări a știrilor prezentate anterior de radio și televiziune. Autoritatea cuvântului scris, intelectualitatea frazei, posibilitatea unei documentări mai complexe și mai exacte, la diverse surse, capacitatea de analiză și sinteză din partea ziaristului oferă cititorului mai multă credibilitate decât o seducție facilă, superficială. Presa scrisă, atunci când servește anumite interese politice, personale sau de grup, își pierde însă această credibilitate, de aceea, cititorul, derutat, este nevoit, dacă își poate permite, să citească mai multe ziare, ca să poată verifica autenticitatea știrilor. Acest fenomen se petrece mai ales în perioadele de tranziție, tensionate social, așa cum este și cazul societății românești actuale.

Un autor polonez, Piotr Wierzbicki, în cartea sa, „Structura minciunii”, (Editura Nemira, 1996), realizează o radiografie competentă a minciunii din sfera concepțiilor și informațiilor, redusă la principiul esențial: Ce trebuie să știe poporul și Ce nu trebuie să știe poporul.

În 1992, Editura Scripta publica, la București, o carte pe o temă asemănătoare – „Minciuni mass-media” – sub redacția lui Gerard de Selys, care își propunea să demonstreze că „mijloacele de comunicare în masă și ziariștii nu spun adevărul sau mint pur și simplu”.

Mass-media reprezintă unul din principalele instrumente de manipulare a opiniei publice. Tehnicile folosite:

  1. a) Selectarea știrilor. Criteriile de selectare au un scop tendențios. Ele servesc anumite interese sociale sau politice.
  2. b) Orientarea știrilor, prin omisiunea unor elemente ale mesajului inițial, oferindu-se, de fapt, publicului o informație trunchiată.
  3. c) Plasarea știrilor în spațiul tipografic sau în cadrul unei emisiuni radio sau tv poate sublinia importanța evenimentului (știri de prima pagină, primele știri), sau, dimpotrivă, îl poate marginaliza, prin publicarea pe ultimele pagini sau prin difuzarea lui la sfârșitul unor emisiuni.
  4. d) Sugestia titlurilor, ca și caracterele cu care ele sunt culese, reprezintă în sine o opțiune a gazetarului (a ziarului), având o mare putere de influențare asupra publicului.
  5. e) Editorialul, prin personalitatea editorialistului, exprimă o anume orientare politică, o anume atitudine, care poate avea un efect direct asupra cititorului, luat drept părtaș al convingerilor sale.
  6. f) Selecția fotografiilor din presa scrisă și explicațiile care le însoțesc pot crea o imagine favorabilă sau, dimpotrivă, nefavorabilă asupra unei persoane sau a unui eveniment.

În acest context, zvonul este o informație improvizată, neverificată, despre o persoană sau o problemă de interes public. Presa poate alimenta informații total false. Ea răspunde astfel dorințelor unui anumit public, avid de noutăți în legătură cu viața (intimă, mai ales) a unor personalități, vedete din viața artistică sau politică (așa-numitele VIP-uri).

De asemenea, în domeniul politicului, publicarea unor știri cu caracter senzațional urmărește producerea unei destabilizări, a compromiterii unor personalități politice incomode. Aceasta se face aluziv, pe ocolite, la modul impersonal („se pare”, „se spune”, „se aude”), ceea ce nu angajează nicio răspundere individuală din partea ziaristului.

Se cultivă, astfel, voit sau nu, o anumită ambiguitate în transmiterea zvonurilor și, mai ales, în comentarea lor, care lasă la latitudinea publicului opțiunea pentru o anume ipoteză. Mediile de informare pot avea față de zvon o atitudine critică, de respingere a lui sau, dacă au făcut greșeala de a publica o știre neverificată, care poate echivala cu o calomnie la adresa unei persoane sau a unei autorități oficiale, obligația morală (și juridică!) este de a da o dezmințire publică, un drept la replică. În ultimă instanță, totul se reduce la o chestiune de credibilitate.

 

                                                                                                                   Ion HAINEȘ

   (Revista UZP nr. 17/2020)

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.