◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

C O N S T A T Ă R I

– La o distanţă calendaristică de nici două luni, au plecat dintre noi doi buni fraţi şi distinşi oameni de cultură: ION BRAD, poetul, în etate de 89 de ani, şi ALEXANDRU BRAD, ziaristul-scriitor, în vârstă de 81 de ani. Fii ai satului Pănade, din vecinătatea Blajului. Şi în timp ce poetul şi a lui familie a ales ca loc de veci Cimitirul Bellu, din Bucureşti, fratele său mai mic cu 8 ani, a preferat să se odihnească în ţărâna satului natal de pe Târnava Mică, alături de părinţii şi de bunicii săi. Talentat şi inspirat în ale rimelor potrivite, precum a fost toată viaţa, ION ne-a lăsat ca neuitată amintire următoarele versuri de adio: „Am rătăcit din nou cărarea/Şi cade soarele-n amurg/Mă sting încet ca lumânarea/Şi lacrimi din icoane curg… /Parcă v-aud plângând pe toţi/Când bate clopotele-n Pănade/Copii, nepoţi şi strănepoţi/Şi-o ploaie cu zăpadă cade/Iar după vechiul obicei/Mă sărutaţi cu toţi pe frunte. /Şi din săruturi sar scântei/Şi plâng toţi brazii de pe munte…”. Notă: Bunul Dumnezeu să-i odihnească în pace şi pe aceşti doi buni prieteni de-ai mei şi a multora ca mine! Şi parcă îl aud pe Nea’ION, spunându-mi: „De-ar învia toţi morţii noştri, n-ar încăpea în tot Ardealu”; „Râdeau de moarte dacii liberi… Noi nu mai suntem neam cu ei?”; „Iubire pură, poezia se schimbă în rugăciune”; „Ce aspră osândă, Doamne, cuvintele din urmă”.
Frumoşii, cuminţii şi triştii ţărani bătrâni ardeleni

– „Dumitru a lui Aurelia de pe hudiţa mare”, a satului Lisa, din apropiere Munţilor Făgăraş şi a Mănăstirii Brâncovenilor, de la Sâmbăta de Sus, împreună cu înţeleapta lui soţie (amândoi adunând în răbojul vieţi cu zece ani mai puţini decât mine), m-au poftit, în vizită la ei, în ajunul „Nunţii lor de Aur”. Şi cum stăteam noi la taifas, despre una despre alta, numai că îl aud pe badea Mitruţ că-mi spune: „Dom’le reporter, ştii dumneata ce-am învăţat eu şi cu a mea boereasă (nevastă) în cei 50 de ani de căsnicie, care au fost, precum viaţa omului. Adică-te-lea, când plăcuţi şi veseli, când grei ca piatra de moară şi şi trişti precum o casă părăsită şi uitată?. Tot aşa cum a fost şi cea a părinţilor şi bunicilor regretatului nostru consătean şi vecin scriitorul Octavian Paler. I-a, te rog, şi notează, de vei vrea! „1. – Că mai poţi chiar şi atunci când crezi că nu mai poţi; 2. – Că oamenii te pot iubi şi duşmăni în acelaşi timp. La fel de bine şi la fel de rău; 3. – Că mai degrabă te schimbi tu în bine, decât să-l lămureşti pe altul să o facă; 4. – Că sunt lucruri în viaţă care nu pot fi cumpărate cu bani, între care: sănătatea, iubirea, cuminţenii munţii, cumsecădenia şi norocul; 5. – Că fără să prinzi de veste, viaţa te urcă şi viaţa te coboară; 6. – Că oamenii au dreptul să te vorbească de rău şi tu ai dreptul să-i vorbeşti de bine; 7. – Că trebuie să priveşti spre trecut cu înţelegere, spre prezent cu bucurie şi spre viitor cu nădejde; 8. – Că viaţa îţi oferă multe lecţii şi că mereu mai rămâne ceva de învăţat; 9. – Că să ne plângem mai puţin şi să mulţumim mai mult; 10. – Că pacea şi iubirea sunt mai presus decât dreptatea şi frică: 11. – Că am învăţat să spunem „Îmi pare rău”, „Te rog să mă ierţi”, „Mulţumesc”, „Te iubesc”… Dar şi că am învăţat că nu am învăţat nimic…”
Sunt vorbe de luat aminte şi de ţinut minte! Auzite într-o după-amiază de mare sărbătoare creştinească la români: Întâmpinarea Domnului, din sâmbătă de 2 februarie 2019. Plecat la asfinţit, mândrul Soare iernatic stătea pitit după dealurile Voilei, Viştişoarei şi Olteţului, aprinzând deasupra lor un imens petec de cer, roşu ca focul încins al cuptoarelor de cop pe vatra lor aluatul dospit al pâinilor… În curând, peste toată liniştea nopţii, avea să se audă lătratul a pagubă al câinilor prinşi în lanţuri, precum şi îndepărtatul şuierat al trenurilor accelerate, obosite să odihnească câteva minute, fie în gară mare, aproape părăsită, a Făgăraşului, fie în cea, mică şi tristă, a Avrigului. În vagonul de clasa a 2-a, a unui dintre ele, mă voi urca şi eu, folosind cuponul CFR de gazetar-pensionar. Voi duce cu mine amintirea plăcută a unui vrednic sat de munte din Ardeal, ca şi imaginea chipurilor senine a doi frumoşi şi simpatici bătrânei: cea a soţilor Aurelia şi Dumitru, vecini şi rude apropiate cu cei din familia „vechilor povestioare” ale cumintelui cronicar al vremurilor trecute, regretatul scriitor şi om de mare modestie, prin deşteptăciunea sa, Octavian Paler.
Şi totuşi, nu pot să nu mă întreb, întrebându-te şi pe tine cititorule: Va rezista Lisa Ţării Făgăraşului şi a Oltului vremurilor incerte de acum şi a celor viitoare? „Fiii rătăcitori” prin luxoasele şi ademenitoarele oraşe italiene, spaniole şi franţuzeşti, vor mai găsi drumul reîntoarcerii în vatra satului lor natal? Poate că da, poate că nu. Un lucru fi-va sigur: Neuitata pildă bună de urmat, patriotică, creştinească şi românească a ţăranilor plugari făgărăşeni care au plecat cu vapoarele peste Ocean, în America, cu mai bine de un secol în urmă! După ani şi ani de muncă grea şi amară singurătate, s-au reîntors în satele lor, iar cu bruma lor de agoniseală au târguit pământuri şi păduri scumpe din averile acaparate de zgârciţii şi răutăcioşii grofi unguri şi baroni saşi; au zidit case mândre, grajduri şi şuri; au săpat fântâni adânci şi le-au pus cumpănă cu grei bolovani de râu şi găleţi din doage de stejar pentru apă bună de băut; au plantat livezi cu meri, peri, pruni şi nuci; au înălţat biserici, şcoli şi cămine culturale cu biblioteci. Acum, doar bătrânii ţărani mai trag nădejde că fiii şi nepoţii lor vor lua în păstrare acele vechi şi plăcute rânduieli, gândite de străbuni să dăinui peste veacuri!

 Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *