EPISTOLARUL lui ROMEO
( Scrisori de dragoste irosită )
Motto:
“mai ṣtii cȃnd ţi-am spus că Seneca zicea că nu este puţin timpul pe care îl mai avem, ci mult cel pe care l-am risipit deja ?”
Ioan Romeo Roṣiianu
N-am întȃlnit ṣi văzut la nimeni atȃta risipă de emoţie, ca la Ioan Romeo Roṣiianu, exprimată în “Scrisori de dragoste irosită” (risipită).
Scrisorile n-au încercat să mărturisească zbuciumul unor voluptăţi trăite sau imaginate, ci mai degrabă zădărnicia ṣi irosirea sentimentului care la vulcanicul Ioan Romeo Roṣiianu seamănă mai degrabă cu trasul cu tunul după ţȃnţari, decȃt cu trasul la ţintă cu armă cu lunetă.
Și totuṣi este vorba numai de dragoste, cu toate păcatele ei, cu bucuriile ṣi cu durerile ei ṣi că dacă tot ce-a simţit cȃnd (exaltat de intensitatea emoţiei) a scris, s-a chemat dragoste, atunci da, a iubit, a iubit pȃnă la abandon.
Ḯn felul acesta ṣi-a făcut zestre de amintiri, poate sfȃṣietoare ṣi dureroase (dar de neṣters de nicio metodă de spălat creierul) ṣi asta înseamnă viaţă, poate cu suferinţă, dar cu siguranţă netrăită în zadar.
La Ioan Romeo Roṣiianu, dragostea ca adoraţie este atȃt de complicată ṣi are atȃtea faţete (fiindcă-i un diamant rar) încȃt din raţiuni care ar trebui să ne îndepărteze de interpretări greṣite, trebuie să o structurăm după sensul adoraţiei :
- dragostea pentru femeie (soţie sau amantă)
- dragostea pentru mama
- dragostea pentru tată ṣi bunici
- dragostea pentru fraţi
- dragostea pentru prieteni
- dragostea pentru Dumnezeu ṣi sfinţi
ṣi uneori despre revoltă (antidragoste nu ură) faţă de Dumnezeu, ṣi pe care n-o voi comenta fiindcă mi se pare că uneori blasfemiază.
De aceea voi începe cu :
I.- Dragostea pentru femeie
La Ioan Romeo Roṣiianu dragostea pentru femeie este totală ṣi consumată în toate ipostazele, fără etică ṣi cu o explozie a împerechierii într-o “hieros gamos” cu valenţe aproape cosmice.
Cum dragostea, cel puţin ca impuls pervers ṣi nu onest, se poate consuma ṣi în adulter (poate numai imaginar), la Ioan Romeo Roṣiianu se produce cu iluzia unei iubite, care a trebuit să treacă prin ṣablonul unei minţi care a creat o exigenţă peste puterile de înţelegere ale omului anost, ṣi atunci Ioan Romeo Roṣiianu mărturiseṣte :
“Iubit-o, aseară te-am înṣelat c-o idee rebelă c-o ṣoaptă” , “am strȃns cu palmele reci sȃnii tăcerii adȃnci ṣi-am sărutat c-o patimă surdă liniṣtea din sufletul meu” cȃnd “ṣtiam că-n tot acest timp tu te destrăbălai cu gȃndul” (valabilitatea păcatului rămȃne “să nu păcătuieṣti cu gȃndul” ) apoi întreabă : “mai ṣtii cȃnd ţi-am spus că iubirea nu se luptă cu nimeni că ea cȃṣtigă mereu chiar ṣi cȃnd pierde ?”.
Ḯmbătat cu “licoare de nori” continuă ideea înṣelării (a adulterului) cu imposibilităţi gen : “Iubit-o, aseară te-am înṣelat c-o stea călătoare” , “am făcut dragoste nebună cu ceaţa” ṣi “ielele m-au îmbătat (mă-mbătau) cu licoare de nori” ṣi l-au „pedepsit în crucea lumii răstignit”.
Pare absurd demersul deoarece iubita este specială ṣi atunci “cȃnd îi (îmi) zȃmbeṣte (zȃmbeṣti) din priviri i (ţi) se vede sufletul plin de lumină ṣi taină” ṣi are “pe buzele sale (tale) umbra sărutului său (meu)” . (“doar tu ai, iubito, pe buzele tale umbra sărutului meu muṣcătura ṣoptită tandreţea trăită pe trup ṣi pe coapsele tale”)
Sensibilitatea ṣi felul în care jonglează cu tot ce se-ntȃmplă în iubire, capătă la Ioan Romeo Roṣiianu valoarea unui răcnet care te face să-l iei în seamă ṣi să-l înţelegi cum este să ţi se facă “cald ṣi bine” dar ṣi cȃnd îi spune iubitei “aṣa te porţi cu mine ṣi te cerţi cu mine din nimic ṣi-mi calci amintirile-n picioare ṣi-mi răneṣti lumina din priviri cu încrȃncenarea ta “.
Dar cum în dragostea lui Ioan Romeo Roṣiianu, disputele sunt un “modus vivendi” acestea sunt rezolvate cu subtilităţi diplomatice (care l-ar face gelos pȃnă ṣi pe Talleyrand) ;
“mai ṣtii cȃnd mi-ai luat niṣte ciorapi mărimea 43 ṣi eu te-am refuzat spunȃndu-ţi că mă strȃng pentru că eu nu mai port decȃt 39 ? “
sau
“în jos nu mă uitam, iubito, ca să nu îţi văd urmele / imprimate pe asfalt în plimbarea noastră / nocturnă cu mine”
fiindcă :
e “bine că nu suntem scoţieni că pȃnă ṣi pe fusta ta de ţigancă ne-am fi certat dimineaţa” salvatoare fiind înţelegerea diferenţelor ṣi asumarea suferinţei generată de “vȃntul rece ca un blestem” cȃnd “eram în stradă, iubito, ṣi ceream adăpost / ṣi tu nu mă auzeai pentru că muzica era dată tare / iar rȃsul tău cristalin se auzea din stradă / ṣi era ca un hanger de despicat emoţii / de mărunţit simţiri ṣi tocat viaţa”.
Despărţirile îl poartă spre trăiri devastatoare care-l fac să aibă, (pentru un alungat (din rai) fără vină) empatie ṣi comite o poezie fără egal, care l-ar face gelos pȃnă ṣi pe Pablo Neruda cu cele “douăzeci de poeme de dragoste (iubire) ṣi un cȃntec de deznădejde (disperare).
“Iubit-o, cȃnd ne-am despȃrţit am simţit că sunt / ca un înger alungat din RAI pentru păcat” , că “mirosea a infarct trupul meu dar tu erai deja departe / ochii tăi se oglindeau în alte priviri / surȃsul spre alte buze mergea spre altă inimă / trupul tău spre alte atingeri”.
Plȃnge în ploaie, spre a crea un echivoc superb cȃnd aproape învins nu renunţă, convins că “pȃnă ṣi viaţa se va plictisi la un moment dat” să-l mai doboare, chiar dacă “oraṣul acesta l-a (m-a) luat prizonier” ṣi nici drumuri bune nu are ca să poată (pot) fugi din el mai uṣor”, cȃnd coṣmarul îi ameninţă “ṣi clipa ṣi zorii” , ṣi îi aminteṣte iubitei :
-“mai ṣtii cȃnd ţi-am spus că ţin în mine cȃte un vers pentru fiecare respiraţie a ta “ , “ că atunci cȃnd ne-am sărutat ultima data mi-ai otrăvit sufletul ? “.
– “mai ṣtii cȃnd am mȃngȃiat praful ṣi cȃnd am numărat lacrimile nemurite în el ? “
– “mai ṣtii că îmbrăţiṣȃndu-te ultima dată am plecat cu mulajul trupului tău în mȃini ? “
– “mai ṣtii cȃnd ţi-am spus că printre degetele întunericului lumina îṣi face vremelnic de cap ? “
– “mai ṣtii că atunci cȃnd au răsărit zorii s-au odihnit o clipă pe pȃntecul tău ṣi în el a pulsat viaţa ? “
– “mai ṣtii cȃnd i-am cerut cerului un petec de umbră ṣi nor ca să stau în amiază, să surȃd ṣi să mor ? “
– “mai ṣtii că-n aerul rece am desenat cu respiraţia o inimă îndurerată în noapte ? “
– “mai ṣtii cȃnd ţi-am spus că dacă pleci în inima mea se va cuibări ca un blestem dorul ṣi jalea ? “
–“mai ṣtii ce frumos au zburat peste noi pescăruṣii pe plaja pe care n-am fost niciodată ?“
– “mai ṣtii cȃnd mi-ai spus că ai vrea să-ţi fac din ceţurile lumii văl de mireasă ṣi cȃnd ţi-am spus că singurul suflet avut nu-mi ajunge să te fac împărăteasă ? “
Ḯn orice caz cȃnd este vorba despre dragoste, Ioan Romeo Roṣiianu înţelege dragostea ca APOSTOLUL PAVEL (1Corinteni 13:13) ṣi-ṣi doreṣte ca drumul dragostei să-l străbată pȃnă la capătul lumii (“Voiam să merg pe jos pȃnă la capătul lumii însă pantofii mă strȃngeau!” pentru că “atunci cȃnd a (am) locuit în sufletul său (tău) a (am) simţit că e mare înghesuială acolo ?”).
Oricum la Ioan Romeo Roṣiianu, fiecare scrisoare are valoarea unui moment de spovedanie, care îl consumă (în plan mental) tot atȃt cȃt ar fi fost consumat de amazoane un prizonier viril, în săptămȃna de maximă fertilitate spre a perpetua tribul.
ICĂ SĂLIȘTEANU / UZPR