Aseară, s-a stins, cu discreție și cu demnitate, poeta și jurnalista Clara Mărgineanu! Nu a căzut răpusă de pandemia Coronavirus care ne-a blocat și ne-a răvășit rânduielile , ci în urma unei cumplite boli cu care s-a luptat cu o dârzenie inimaginabilă! O boală pe care, delicată și generoasă PRECUM cum o cunoșteam, s-a ferit să o facă publică și, cu atât mai puțin, nu a dorit să o transforme în subiect aducător de audiență. Iar, atunci când a văzut că nu mai poate face față bolii, a transmis acest apel impresionant prin sinceritatea și simplitatea sa:,,Nu v-am împovărat cred niciodată povestindu-vă despre lupta mea cu boala, nici despre nevoi,spitale, suferință. Am încercat să vă ofer poezii, cântece, cărți.Acum,însă, sunt într-o situație limită. Am nevoie urgentă de transfuzii de sânge și aștept de câteva zile bune pe un pat de la Spitalul Colțea’’.
Există,de-acum, numeroase semnale că apelul Clarei Mărgineanu nu a rămas fără ecou. Dar, din păcate, Doamna Neagră, care lovește fără cruțare, hotărâse altfel. Se va afla, poate,odată, cineva care să cerceteze tainele dureroase ale cruntei bătălii pe care Clara Mărgineanu a purtat-o și din care va putea desprinde înțelesurile acestor versuri scrise anul trecut, în vremea în care poeta și prietena noastră refuza să se predea acelei împrejurări care, după cum a spus cândva Andre Malraux este singura împrejurare care ne poate transforma biografia în destin: ,,Viața, o poezie cu vise încrustate în carne/Furate din somnul tăcut, îndepărtat și surd/Memoria inventivă așează în noi felii de absurd/Iubirea flămândă stă la pândă când nu doarme’’.
Am cunoscut-o pe Clara Mărgineanu cu ceva ani în urmă și îmi amintesc cum că, într-o vreme, am făcut parte din echipa care prezenta în paginile ,,Jurnalului Național’’ volume ce apăreau în colecția ,,Biblioteca pentru toți’’ care apărea sub egida ziarului. I-am remarcat, cu acest prilej, sensibilitatea și aplecarea spre sensurile majore ale operelor despre care scria, însemne ale unei aparte căutări creatoare. Fapt deosebit de semnificativ, la Clara Mărgineanu , vocația lecturii era consonantă cu vocația creației, ele fiind reunite sub semnul unei neobosite căutări de sine:,,Am fost, cândva, o altă femeie care-și dorea să fie ea’’, mărturisea poeta și aici cred că aflăm cheia Eu-lui său liric aparte.
Apreciată de cititori și de critică, dar, mai ales, dorind ea însăși să ofere mereu alte prilejuri de bucurie și de visare, Clara Mărgineanu a fost pusă, trebuie să o spun și în aceste dureroase împrejurări, în situația de a se lupta cu nedreptatea și cu abuzurile unor prea puternici cărora, cu siguranță, spiritul său independent și cutezător nu le era pe plac. Așa s-a întâmplat atunci când a fost concediată de la TVR, sub niște pretexte meschine. Decizie profund incorectă care, însă, nu a îngenuncheat-o și cu care s-a luptat în instanțe până și-a câștigat partea sa de adevăr și de dreptate.
Din păcate, nu aceeași biruință a mai putut-o câștiga Clara Mărgineanu în fața nenorocitei boli care a lovit-o dar nu a putut să o și să o facă să cedeze fără luptă. Iar atunci când a simțit că firul vieții merge spre sfârșit, poeta și-a ales cu foarte mare atenție cuvintele și le-a rânduit în aceste versuri- testament, datate 5 aprilie 2020:,,Voi merge, în genunchi, încă o viață/Până departe, până foarte sus/Aproape de acoperișul lumii/Să –i mulțumesc prea bunului Isus’’.
Cine spune că poeta și jurnalista de excepție, Clara Mărgineanu, a murit? Nu, aseară, în Duminica Tomii, inefabila sa ființă a plecat în zbor lin spre bolta înstelată, acolo unde îi este și îi va fi pentru totdeauna locul!
Șerban CIONOFF