Fuga de înstrăinare


Odatã cu intrarea omenirii în noul mileniu, ne-a înscris scânteia vieții din curiozitate si din nevoie, în codul tehnologiilor inteligente, ce ne-au cucerit rapid entuziasmul, prin forța lor de atracție. Puterea inteligentelor artificiale, a cuprins în masã lumea înfometatã de noutate si de comunicare sporita, creând în scurt timp limbajul muților electronici. Dialogul scris cu expresia vie si tihnitã, a fost înlocuit de mesaje ciobite, scrise nu cu ascutisul mintii, cã odinioarã, ci cu vârful unghiei pe minuscula tastaturã a telefonului. Oriunde mergi în zonele publice, vezi cã opt oameni din zece, înoatã cu privirea, nu în seninul cerului, ci în marea de pixeli, testând mesaje, punându-si voia în clipe scurte, pe ecranul altei vieți.

La fel se întâmplã și în cuibul familiar, fiecare într-un colt izolat, stãpân pe ecranul lui, și pe lumea lui smucitã din original, încercând sã trãiascã, nu intens, ci superficial, din libertinajul senzațiilor ieftine.
Am vãzut cã și atunci când ne întâlnim la vreo petrecere, nu mai putem gãsi punți de comunicare ca odinioarã, pentru cã telefonul este în prim plan, cu burta pe masã, gata sã întreruptă firul discuțiilor tihnite. Nu mai avem răgazul de-a ne decoda unul altuia, mesajul gesturilor si al vibrațiilor sufletești, proiectate pe interfața chipului omenesc, care, în funcție de tonalitate, de clipirea ochilor, de mimica fetei, deduci adevãrul de minciunã, iubirea sau ignoranta, sinceritatea sau trufiea. Actul comunicãrii prin mesaje sãrace si mute, ne seacă fiorul emoțional, scotând din arta conversatiei, tocmai parfumul ei, opãrind floarea simțămintelor comunicative.

Din aceste desprinderi de natural, se naște acel chip existențial iluzoriu, ce propaga ecoul singurãtății, fãrã simt, fãrã voce, fãrã privire sau gest. Din aceastã perturbare a comunicãrii în timp real, în mesaje frânte de grabã, a fost fugărit dulcele grai, prin tesãtura cãruia circula scânteia simțămintelor emoționale ce înflãcãra arta conversației. Aceastã nouã tehnicã de comunicare, scurtã si ciuntită, folosește cu siguranță introvertiților, acei singuratici și timizi, care comunicã greu verbal, pentru care vocea cuiva le picura jar în structura lui fragilã.

Înstrãinarea omului de cãtre om, a început odatã cu intrarea noastrã în noul mileniu, de când cipurile inteligente profeseazã rapid si subiectiv, instaurând ideea comunicãrii prin absenta emoționalului, ca la computer între 1 si 0 fãrã participarea simțurilor. Se stie cã firea umanã este construitã sã-si gãseascã plãcerea vieții, în gusturi, simțuri, gesturi, tonuri vocale, sau scrise cu tihna, de acele priviri care te cheamã în profunzimea lor. Doar întreaga gamã senzorialã, cu participarea tuturor simțurilor, poate produce acea tresãrire emoțională, ce declanșează limbajul oficial sufletesc, ca o rugãciune, unde vibrațiile inimii fac viabilitatea trãirii.

Privindu-ne față în față, și ascultându-ne, voce lângã voce, putem construi punți de legãturã în zonele greu accesibile ale lãuntricului, pe care sã ne circule parada sentimentelor. Prin gesturi vizuale, si tonuri reale, vezi spatiul dincolo de cortina vorbelor mute, unde stã ascunsã falsa realitate, impostura, sau timida iubire. Deschizând fereastra de dialog social mut, adevãrul poate fi ușor ascuns, atrofiat de spațiul virtual, căci aici orice falsitate poate sã-mi dea rãspuns dulce apetitului meu.

Cum spun specialiști, cã multi își crează portretul pe rețelele de socializare, asa cum ar dori sa fie, dar nu este, fãcându-se cea ce realitatea nu-l poate cuprinde, acea vedetã, pleznind de calități, si succese, cu inima poleitã de virtuti, si fãrã nici un viciu, pentru care oricine este gata sã facã o pasiune nobilã pentru el. Expertii spun cã, dupã un timp, trãind cu falsa imagine a sinelui tău, cu golul umflat de minciuni, ca sã dai bine celor care nu te cunosc, începi sã crezi în idolul tãu fals, care nu-ti aparține în realitate, si sã suferi enorm cã nu poti întreține o relație vie cu nimeni. Însã oamenii cu înțelepciune, știu sã reverbereze sceptic la adevãrul neprobat al virtualului.

Practica comunicãrii artificiale, este pe atât de beneficã, pe cât este de periculoasã, cãci poate sã cucereascã emoționalul si sã-l atrofieze, înscriindu-ne viitorul într-un destin electronic cu perturbații si debusolãri colective. Apariția din ce în ce mai sofisticatã a inteligentei artificiale care, an de an, propune noi deschideri de câmpuri virtuale, cu noi senzații de apropiere în alienare de real, crează carapacea de izolare a viului omenesc, înghesuindu-l ca pe electron în pixeli ecranelor. Atractivitatea și beneficiul tehnologiilor inteligente au si un merit uriaș, de-a ne pune la dispoziție, în fracțiuni de secundã, evenimente, întâmplări, catastrofe, informații în timp real, care altfel ne-ar trebui ani de zile sã le culegem.

Odatã ce internetul ne-a deschis fereastra lumii în palmã, printr-un singur clic, intram cu pofta curiozitãții si-a cunoașterii, in faptele multiple ale lumii. Putem în fiecare secunda sa trăim virtual, la polul opus al pãmântului, alãturi de cel în furtunã, sau cel în dezmãt, hrãniți de fiorul triumfului, c-am învins lumea. Privilegiul de-a vedea lumea fragmentatã, sau compactã, din toate unghiurile, este un pas uriaș al umanității, în care distantele spatiale se metamorfozeazã în locuri apropiate, cu aer prietenos, justificat de realitatea imediatã. Avântul acesta tehnologic, prin fortele de informare si comunicare rapidã, ar putea avea menirea de-a ne solidariza cu acele națiuni care-si doresc trezirea din somnul asupritor. Putem fi alături virtual, incurajând ieșirea la lumina a acelor națiuni din intunericul dictatorial, unde asuprirea omului de cãtre om, este încã o forță uriașă de strivirea demnitãții umane.

Orice nouã inventivitate, are atât fețe cu străluciri benefice cât și muchii tãioase care, cu timpul se vor rotunjii, dupã ce își vor impune regulele si, când se va însănătoșii educatia civicã si morala, ca sa submineze atracția senzațiilor ieftine și pãguboase din preocuparea noastrã. Este la fel ca orice jucãrie nouã, în mâna omului copil, o adorã, pânã ajunge la saturație, apoi nu-l mai tine în magnetismul ei, alienându-l de viul uman, punând în așteptare îmbrățișarea, dialogul privirii, distracția gesturilor. Într-o zi se va trezi omul naiv, strâmtorat de zidurile ecranelor, ce i-au fugãrit entuziasmul sufletesc, abia după ce il va durea, ca nu-si poate citi cu ochii sufletului iubirea, decât trăind real, sub clipitul des al genelor, alunecând prin lumina privirii in inima altuia, unde poți sa zbori.

Prin ecrane, ne fierbem sau ne gratulam, în cuvinte fãrã priviri, în vorbe scrise pentru mai multe suflete odatã, semnând pagina zilei cu trãiri in punga, vidate de virtual si puse in magazia altor timpuri. Dupã ani de zile, de funcționare electronicã, uitam sã profesãm, gesturi, priviri, si inventivitãți de apropiere umanã, nemaiștiind sã compunem din emoție mesajul secret al naturii noastre launtrice. Dupã cum, o profesoarã îmi citea din compunerile elevilor ei, acele compuneri de cel mult zece rânduri, folosind nu largã imaginație, ci strâmtoarea ei, utilizând un vocabular acid si sãrac, în fraze scurte, si cuvinte șchioape, lipsite de stãri emotionale. Învațã copilul de mic sã intre în izolare, fiindu-i foarte greu la maturitate sã iasã din temnița virtualã. Creșterea dependenței de virtual, de virusul ce paralizează creativitatea, si atracția sentimentală, dezvoltând acele simțăminte de tinichea, de afundare a viului omenesc în neființă, abdicând de la apartenența la divinitate. Ne vom dezmeteci, doar atunci când înfricosati, ne vom vedea prea strãini în propria rasă umanã, deviați de scurtãtura luatã de timp în robotizarea noastrã. Puterea familiei, cu valorile sale de comunicare si alint sufletesc, se va stinge încet, încet, lăsându-și viul zidit în sticla ecranelor. Fiecare în camera lui, nevăzându-și părinții încãrunțind și fratele mințind, cunoscându-se mai mult din poze, cu fereastra inimii deschisã nu spre aproapele sau, ci spre senzaționalul artificial “care-l hrãnește și-l care-i educă”.

Dupã cum aratã studiile, la unele familii sunt zile întregi, în care membrii nu interacționează, în gesturi sau viu grai deloc, își vãd unul altuia umbra cu coada ochiului, trecând pragul casei în fugă, cu agenda zilei încãrcatã la maximum. Membrii familiei se vãd, în carne și oase, doar la vreo sãrbãtoare, la o masã copioasã, aruncându-și la sosire si plecare îmbrãțișãri si zâmbete fugãrite de timp. Departe de a fi o normalitate suficientã a sufletului, în care armonia vorbelor tihnite, a zâmbetului pacifist si unificator, face parfumul trãirii profunde. Sa dus de mult, acea stare emoțională de-a trãi în inima altuia, de-a fi diamant/într-a lumii inel / geamãn cu omul/frate cu el / și-ai simți durerea / neliniștea, tãcerea / culegând cu privirea/ sfiala, iubirea. Dar ecoul din șoapte / a fugit într-o noapte/nu furat de-un ideal/ci de hotul virtual.

A împãrtãși cu ceilalți față cãtre fațã, este un dar, o mare plãcere de-a picta în tonuri, gesturi si vorbe, arta conversației, antrenându-ți întregul arsenal al simțurilor pe câmpul seducției sufletești. Tehnologie inteligente, au secãtuit relația seniorilor cu celelalte generații, prea mult absorbite de lumea computerului. Seniorii care nu sunt atrași de virtual, își scriu ultimele pagini ale timpului lor, nu din trãiri prezente cu cei dragi, ci din nostalgia vremurilor, când culegeau cu inima parfumul serilor tihnite, la un pahar de vorbã, la un joc de remi cu familia sau prieteni. Întrebându-se unde sunt acele relații statornice, acele stări emoționale față cãtre față, unde omul își fericea sinele în zâmbetul deschis de lumina privirii celuilalt, cei coace roadele iubirii aproapelui.

Mileniul în care am intrat, se pare a fi asupritorul timpului liber, si al tihnei lãuntrice, promotorul traiului în grabã, si al iubirii în vid , punându-ne scânteia vieții să traiască în cenușa inteligențelor artificiale. În curând va fi un lux, sã petreci cu familia sau prietenii, într-o searã lungã de iarnã, sau într-o zi caldã de varã, la iarbã verde. Vom ajunge sã ne petrecem sãrbãtorile religioase si zilele onomastice, ca “vitele”, pãscând pixeli, si trãgând zi luminã, la muncã, jugul datoriilor, fãrã nici o dorintã de-a exalta pe culoarul artei, a tradiției, a credinței, a bucuriei de-a fi împreunã.

Ne vom îndepãrta de culturã, de naturã, de acea stare sfântã de sãrbãtoare, ce a fãcut prin amplasarea sa temporarã, sã înflãcãreze simțul iubirii, a prieteniei, ce ne pune sinele într-o clipã veselã, de patinaj artistic pe ringul de gheață al vieții. Tehnologiile inteligente sunt factori importanți de mare nevoie ai vremii, fãrã de care programul ar fi schilod. Probabil cã omenirea îsi deschide un nou capitol de viatã, trãind, nu mai intens, ci mult mai rapid, sãrind peste anumite etapele. Asa cum ne dovedește mileniul trecut, când omenirea pãșea pe culoarul automatizãrilor și lumea speriatã fãcea demonstrații masive, de temea cã robotii industriali le luau locurile de muncã, însã cu timpul, automatizarea s-a dovedit o forță uriașă în folosul omenirii. Asa este si acum, nu trebuie sã ne speriam, chiar dacã vine perioada de înstrãinarea omului de cãtre om, pentru câteva decenii. Poate cã numai asa, omenirea își va da seama cã nu poate trãi fãrã viul fratelui sãu și, astfel se va schimba firea umanã, formând acea agapă frãțeascã veșnicã, pe întreg pãmântul. Trebuie doar sã știm, cã nu omul controleazã lumea, și cã știința tehnologiilor inteligente, este lãsatã de creator, ca sã-i vedem puterea, si mãrirea, si doar atunci când obrãznicia omului trece de lege, în distrugere, i se vor scurta aripile. Cu sigurantã, timpul ne va învãta sã folosim inteligentele artificiale în nevoile noastre, cu multã întelepciune, fãrã sã ne înstrãina de fratele nostru aproapele.


Pt. Observatorul / Toronto
Maria Sava

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.