CALIFORNIA 1999 – Interviu cu George Emil Palade despre genomul poporului român

Prof. Univ. NICOLAE CONSTANTINESCU este chirurg de clasă mondială, având la activ peste 8.000 de intervenţii chirurgicale în domeniile chirurgiei generale, oncologiei, chirurgiei osteo-articulare, chirurgiei vasculare, urologice, endocrine, plastice şi reparatorii.

Este membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România; membru al Societăţilor de Chirurgie și Anatomie din România; membru al Association Française des Chirurgiens; membru al International College of Surgeons; membru al Academy of Surgical Research; membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, membru de onoare al Societăţii Timişoara Medicală, (1992) și al Societăţii Române de Chirurgie Hepato-bilio-pancreatică, (1993).

Este, de asemenea, profesor-invitat la Universitatea Columbia, USA (în 1990); la Spitalul Cochin din Paris (în 1991); la Universitatea din Udine, Italia (în 1992); la Spitalul Rotschild, Paris (în 1993 );  la Spitalul Grosshadern din München (în 1996).

În 1999, aflându-se la San Diego, în în sudul Californiei, unde reprezenta interesele diplomatice ale României pe coasta de vest a Statelor Unite, profesorul Nicolae Constantinescu a avut marea șansă de a-i lua un interviu marelui savant român, laureat al Premiului Nobel, George Emil Palade, care preda la Universitatea La Jola din San Diego.

În 1999 mă aflam în San Diego, SUA, unde reprezentam interesele diplomatice ale României pe coasta de vest a Statelor Unite. La vremea aceea, marele savant George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel (1974), pentru fiziologie și medicină, preda la Universitatea La Jola din San Diego, în sudul Californiei. I-am solicitat profesorului să mă primească, iar el a acceptat. În dialogul pe care l-am avut la Universitatea La Jola, i-am prezentat, printre altele, situaţia din ţară – dificilă şi pe plan material, şi pe plan spiritual, datorită în mare parte mentalităţii de a supravieţui cu orice preţ pe formula sauve qui peut, care îi făcuse pe mulţi imorali, egoişti, lipsiţi din ce în ce mai mult de  ancestralul spirit românesc al întrajutorării.

Profesorul m-a ascultat, a zâmbit şi, cu o voce calmă, mi-a spus: „Domnule doctor, lucrurile se vor îmbunătăţi la Români. Şi-ţi spun aceasta fiindcă aşa cum fiecare om are genomul lui, la fel se poate vorbi despre o genomică a unei naţii, care la români este reprezentată de capacitatea formidabilă de a renaşte din cenuşă. Şi lucrul acesta nu l-am observat doar odată, nu l-am observat doar într-un singur loc, ci el a reverberat pe tot teritoriul ţării noastre, ori de câte ori românul distrus material sau sufleteşte, a avut forţa de a o lua de la început, de a reporni aproape de la 0, de a reclădi, de a reconstrui mediul în care trăia şi de a se reface şi pe el.”

Eu mă uitam la profesor puţin descumpănit şi, de aceea, cred că a socotit cu cale să întărească cele spuse cu un exemplu: „Uite domnule doctor, satul X – să zicem – din Moldova este prădat de tătari. Cine a apucat să fugă s-a ascuns în codri. Restul au fost luaţi robi, satului i s-a dat foc, vitele au fost luate, hambarele au fost golite. După ce hoarda se retrage, oamenii rămaşi în viaţă se reîntorc şi constată prăpădul. Ei ştiu de la bătrâni că tătarii nu calcă acelaşi loc decât după 15-20 de ani, pentru ca să aibă din nou ce prăda. Deci, reîntorşi, oamenii îşi reclădesc gospodăriile din cenuşă, la fel ca pasărea Phoenix, pasărea mitică ce poseda proprietatea de autoincendiere periodică şi de regenerare din propria cenuşă. Comparaţia cu pasărea Phoenix nu se referă doar la refacerea din cenuşă ci şi la longevitatea extraordinară a ei, care o plasa în rândul fiinţelor nemuritoare”.

„Bine, domnule professor –  i-am spus eu – , oamenii aceia care se întorceau după două-trei-patru săptămâni, aveau ca model al refacerii vechea locuinţă, reluau nişte relaţii sociale solide şi respectate, refăceau structura satului pe tipare bine cunoscute. Noi, acuma, după 45 de ani de comunism, constatăm că textura socială s-a rupt, numai avem modele, s-a pervertit totul, nu mai există cultul familiei, cultul proprietăţii s-a depreciat devenind o valoare nesigură, ne lipsesc simbolurile. Şi, în fond, ce modele am mai putea constitui noi pentru cei tineri, din moment ce a trebuit să facem compromisuri pentru a supravieţui, ne-am dovedit treptat în mai mică sau în mai mare măsură nişte colaboraţionişti cu puterea sovietică şi apoi cu puterea comunistă emanată din dictatura proletariatului. Fiindcă – am spus eu apăsat – tăcerea în faţa fărădelegilor a fost tot o formă de colaboraţionism”

Profesorul m-a lăsat să termin şi mi-a spus: „Îţi înţeleg nemulţumirea şi frustrările, care însă nu pot fi generalizate fiindcă au existat şi oameni care au dus-o bine şi regretă comunismul, după cum au fost alţii care au ripostat într-un fel sau altul şi au sfârşit în închisori. Pentru a construi o Românie viabilă şi onorabilă aveţi nevoie de modele ale unor oameni normali, de onoare, care-şi respectă cuvântul dat.  Și, pentru aceasta, lăsaţi cât mai mulţi tineri să iasă din ţară şi să ia contact cu oamenii şi cu modul de viaţă din ţările civilizate, cu democraţiile consolidate. Reîntorşi în ţară, ei vor reface textura aceea socială despre care dumneata spuneai că s-a rupt şi care are la bază principiul ierarhiei valorilor umane. Mulţi nu se vor mai întoarce, dar  chiar dacă ar reveni 5% din cei plecaţi, ei vor acţiona ca nişte enzime pe substratul avid de refacere, care este reprezentat de  o mare parte a poporului român. Şi îţi spun aceasta fiindcă românii au avut o scară de valori, care le-a permis să preţuiască la sat pe fruntaşii satului, pe gospodarii satului, în lumea muncitorilor pe meşteri, în lumea intelectualilor pe cărturari, în genere pe cei care făceau artă prin profesiunile lor”.

Am reflectat mult la cele spuse de profesorul Palade, îndeosebi la actualitatea lor faţă de starea în care ne aflăm astăzi în România. Fiindcă, la toate temerile mele, profesorul ripostase atunci foarte hotărât: „Domnule doctor, românii, aflaţi la intersecţia a trei imperii, au avut de suportat situaţii dintre cele mai grave în ultimele sute de ani şi totuşi au ieşit la liman. Gândeşte-te că, în 1917,  rămăsese din România o limbă de pământ între Carpaţi şi Prut. Dacă cineva ar fi spus atunci că în ceva mai mult de un an se va reface România din Muntenia, Moldova şi Transilvania, ar fi fost taxat de nebun. Şi acest lucru iată, s-a întâmplat! La fel se va reface şi acum România, dar trebuie puţină răbdare”.

De unde oare plecase această convingere nestrămutată a profesorului Palade, refacerea noastră din cenuşă, pe care o considera drept caracteristică poporului român, înscrisă într-un genom colectiv?

Conform definiţiei, genomica unui organism reprezintă totalitatea informaţiilor sale ereditare şi codul său ADN. Enunţând sintagma genomul poporului român, George Emil Palade folosea o metaforă pentru a enunţa ceva ce ne este caracteristic îndeosebi nouă românilor şi care a stat la baza stabilităţii noastre teritoriale, în ciuda tuturor vicisitudinilor la care am fost supuşi de a lungul timpului. Iar în centrul discuţiei profesorul Palade l-a aşezat cu hotărâre pe ţăran.

Pe baza discuţiei pe care am prezentat-o mai sus mi-aş permite două comentarii, care cred că l-au condus şi pe profesorul Palade la enunţarea teoriei pe care mi-a prezentat-o:

  1. ţăranul român este păstrătorul efectiv al teritoriului nostru naţional;
  2. pentru ţăran, satul reprezintă centrul lumii, satul devine atemporal.

Din păcate, comunismul i-a dat ţăranului cea mai grozavă lovitură: l-a dezrădăcinat, l-a rupt de pământul lui. Iată că şi după 1989, deşi a primit o parte din pământul pe care l-a avut,  lipsit de mijloacele de a-l putea lucra, care nu i-au fost restituite, şi supus unor legislaţii aberante privind restituirea proprietăţii pe vechile amplasamente, ţăranul român a făcut cel mai grav lucru cu putinţă: şi-a înstrăinat pământul atâta cât îi fusese restituit, l-a vândut mai pe nimic, permiţând constituirea unor latifundii de zeci de mii de hectare, aflate în posesia unor îmbogăţiţi peste noapte sau a străinilor. Iar din restul de 4,2 milioane de gospodării ţărăneşti, care şi-au păstrat pământul, 2,8 milioane practică o agricultură de subzistenţă, cu mai puţin de 1 ha de familie. Eu am o comparaţie plastică pentru situaţia în care a fost pus ţăranul, atunci când şi-a recăpătat pământul, dar nu şi uneltele / vitele care îi fuseseră luate la colectivizare: este ca şi cum eu, ca chirurg, aş intra în sala de operaţii, unde găsesc bolnavul adormit pe masă dar constat că nu am nici un instrument chirurgical pentru a-l putea opera. Cam în situaţia asta s-au găsit mulţi dintre ţărani după 1989. Am în minte o imagine dramatică, pe care am văzut-o în 1991, la ieşirea din valea Oltului, în drum spre Sibiu, din mersul maşinii în care mă aflam alături de Octavian Paler: pe un ogor, plugul era tras de o vacă şi de ţăran iar la coarnele plugului era femeia lui!    

Iată însă că momentul de cotitură prevăzut de G.E.Palade, a venit odată cu sutele de mii de ţărani care au plecat peste hotare la munci agricole, unde au câştigat, în afară de bani, şi experienţa unui alt fel de viaţă.  Un rol similar l-au jucat pentru Români, în zilele noastre, căpşunarii. Primele investiţii pe care le-au făcut acasă cu banii câştigaţi peste hotare au fost în construcţia de case, în achiziţia de maşini şi echipament agricol (de la un tractor pentru 90 ha, în 1989, s-a ajuns la un tractor pentru 53 de ha, în 2012. Adică, în valoare absolută, 177.000 tractoare la o suprafaţă arabilă de 9,4 milioane tractoare). […].

 Renaşterea anticipată de Palade trebuie să se producă nu numai în stilul nostru de viaţă, în nivelul de bunăstare, dar şi în moralitatea pe care o demonstrăm!

 Oricum, faptul acesta, că există mai multe milioane de gospodării ţărăneşti în România unde se trăieşte greu, dar că mulţi ţărani au fost peste hotare la munci agricole unde au văzut un alt fel de viaţă, în care munca este răsplătită incomparabil mai bine decât la noi, mă face să consider că teoria renaşterii din cenuşă va continua să fie operaţională la Români. În fond acest genom colectiv al celui mai fidel cetăţean al României, al ţăranului român, explică rezistenţa şi persistenţa poporului român pe aceste meleaguri, fapt accentuat de Liviu Rebreanu în celebrul său discurs de recepţie la Academia Română din 29 mai 1940, discurs intitulat :”Lauda ţăranului român”.

Continuare  Certitudinea.ro

Articol apărut în numărul 9 al revistei „CERTITUDINEA”

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.