Ne ţineam crilă pe urmele lui. Ziceam că e un om de la noi din sat. Nici vesel, nici trist, nici tânăr, nici bătrân. Îl văzusem ieşind din curtea bisericii, pe urmă luând-o pe uliţă în sus. Ce ne mira era faptul că nu se căuta de ţigări să fumeze, asta însemnând ori că nu avea ţigări, ori că nu fuma, ceea ce îl deosebea de bărbaţii din satul nostru, care fumau de dimineaţa până seara ca turcii.
Adică umbla desculţ şi nu fuma? Adică ţinea o seceră pe umăr, că era vremea secerişului, şi nu trăgea tacticos din ţigară? Adică se scărpina cu mâna stângă la ceafă şi nu cotrobăia cu dreapta prin buzunare după tutun? Asta chiar că era de pomină! Dar noi nu ştiam pe atunci că cel după care ne ţineam era Dumnezeu. Nimeni nu ştia cine era bărbatul ce se îndrepta cu secera pe umăr spre câmp. Nici preotul nu ştia, deoarece nu-i trecuse prin minte să ia la rând icoanele şi să vadă care dintre ele este goală. Şi-ar fi dat seama despre cine este vorba. Ar fi înţeles pe loc că Dumnezeu se simţea vinovat de faptul că îi cam lăsase singuri pe oameni după ce îi crease. Şi hotărâse să vadă cu ochii lui cum e să fii unul dintre ei, unul dintre oamenii de pe pământ, adică. De ce vrusese să fie chiar un om de la noi din sat, nu ştiu! Bine însă că vrusese. Nu atât pentru noi, cât pentru părinţii noştri, pe care îi dureau oasele de la atâta secerat. Şi mai aveau încă o dată pe atâta! Şi le-ar fi fost şi lor drag să se bucure de viaţă. Şi ar fi vrut şi ei să stea seara la poartă şi să-i întrebe de una şi de alta pe ăia care treceau veseli pe drum. Dar pe drum nu trecea nimeni. Toţi se întorceau noaptea de la arie.
Se mai auzea câte un bărbat suduind. Se mai auzea câte un cal nechezând. Spre deosebire de oameni, caii, chiar şi cei de parte bărbătească, nu fumau. Spre deosebire de cai, oamenii, îndeosebi cei de parte bărbătească, nu nechezau. Unele dintre femei aveau melicul acesta. Dar era bine. Era bine că ei ajunseseră cu secerişul la jumătate. Şi era bine că nu ploua. Şi era bine că se întorceau în sat să se odihnească. Şi era bine că Dumnezeu pornise în faptul serii spre arie. Şi era bine că ţinea o seceră pe umăr. Şi era bine că nu fuma. Ceea ce putea să însemne că în loc de ţigări are prin vreun buzunar bomboane. De aia ne şi ţineam după el. În nădejdea că am putea căpăta câte o bomboană. Până la urmă ne-a dat. În loc de bomboane, sănătate. Dar noi nu ştiam. Şi era bine că nu ştiam. Nu ştiam ce este aia sănătate. Nu ştiam nici că ea este mult mai bună decât bomboanele. Aşa că, neştiind, ne-am întors îmbufnaţi din drum.
Dumnezeu a mers nestingherit mai departe. El vedea tot ce făceau oamenii. Încă de când se afla în icoană vedea. Aşa că a văzut când oamenii s-au ridicat din grâu şi-au pornit obosiţi către sat. Bărbaţii fumând, unele femei nechezând. Caii, cel mai adesea, tăcând. Sau râzând, cum se spune, mânzeşte. Râzând de ceea ce ştiau că se întâmplă. Deoarece ei ştiau. Fiindcă le spusese chiar Dumnezeu. Numai lor, cailor, le spusese. Şi le spusese că va secera El, în locul oamenilor, ce mai rămăsese. Şi până în zorii zilei a secerat. Ba a şi legat grâul în snopi. Ba l-a şi treierat. Ba l-a dus şi la moară. Ba a frământat şi pâine din grâul măcinat. Ba a copt şi câteva pâini din făina cea nouă.
Cu pâine caldă i-a aşteptat Dumnezeu a doua zi pe oameni. De fapt, i-a aşteptat numai pâinea. Taman bună de mâncat. Secerătorul s-a întors istovit în icoana din care plecase. Înainte însă de a se întoarce acolo, oricât de greu ar părea de crezut, şi-a aprins totuşi o ţigară. Ca să vadă până la capăt cum e să fii om. Şi ca oamenii, dacă s-ar fi întâmplat vreunul prin preajmă, să creadă că bărbatul ce intra în zorii zilei pe poarta bisercii e unul dintre ei, nu Dumnezeu.
Ştefan Mitroi