Ziua mondială a libertăţii presei

Ziua mondială a libertăţii presei a fost proclamată de Adunarea Generală a ONU, în 1993, în urma unei recomandări adoptate la a XXVI-a sesiune a Conferinţei Generale a UNESCO. ONU a declarat ziua de 3 mai drept Ziua mondială a libertăţii presei pentru a aduce în atenţia publică importanţa şi necesitatea respectării libertăţii de exprimare, conform articolului 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „Orice om are dreptul la libertatea exprimării opiniilor; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat”, dar şi ca răspuns la o chemare a jurnaliştilor africani, care, în 1991, a condus la Declaraţia Windhoek privind pluralismul şi independenţa mijloacelor de informare în masă.

 

Libertatea presei este un drept fundamental al omului recunoscut şi protejat prin lege in majoritatea statelor moderne. Acest drept este strâns asociat cu libertatea de exprimare şi este o componentă a acesteia.

Şi primul ministru, Ludovic Orban a avut astăzi un mesaj către jurnalişti:

Sunt un susţinător ferm al libertăţii de exprimare, al libertăţii presei, ca garanţie a oricărei democrații funcţionale. Consider însă la fel de important dreptul cetăţenilor de a fi corect informați şi resping orice formă de răspândire de știri false în numele libertăţii de exprimare. Calitatea informaţiei şi adevărul trebuie să primeze în spaţiul mediatic, în sprijinul interesului public.

Nu este o exagerare să spun că este vital ca oamenii să aibă informaţiile oficiale corecte, complete şi clare, care să ajungă repede la ei, mai ales în cazul unei pandemii precum cea declanşată de Coronavirus. De aceea în comunicările publice, autorităţile din toată lumea ne sfătuiesc în mod constant să apelăm doar la informaţiile oficiale.  

Informaţiile credibile din surse oficiale nu sunt întotdeauna uşor de recepţionat, înţeles sau acceptat de public. Contează formatul şi structura conţinutului, claritatea mesajului şi credibilitatea mesagerului şi comunicările directe ale autorităţilor (online sau offline) au limitele lor. De asemenea, contează şi contextul, adică normele şi istoria de comunicare şi transparenţă ale autorităţilor despre chestiuni de sănătate şi siguranţă publică, dar mai ales legat de lanţurile instituţionale şi procedurile standard.

Chiar dacă nu mai sunt singurii păzitori ai informaţiei şi adevărului, presa şi jurnalismul profesionist rămân o verigă esenţială în informarea oamenilor. Aceştia au un rol important inclusiv în transmiterea şi traducerea informaţiilor oficiale, pentru a satisface nevoia de răspunsuri clare la întrebările oamenilor. Iar marii giganţi tech precum Google şi Facebook au o responsabilitate de a se asigura că informaţiile esenţiale corecte au şanse mai mari sa ajungă la cei care au nevoie de ele.

Informaţiile oficiale despre Coronavirus nu sunt întotdeauna prezentate în mod sintetic şi accesibil

Parte din problemă este faptul că în afara instituţiilor care au în atribuţii specifice comunicarea cu cetăţenii, nu există nici rolul asumat și nici experienţa în a face grafice ori materiale sintetice care să prezinte simplificat şi atrăgător informaţia.

Informaţiile oficiale nu sunt la îndemâna tuturor cetăţenilor

Însă o a doua complicaţie se referă canalele de transmitere al informaţiilor oficiale. Chiar şi dacă autorităţile comunică anumite informaţii într-un mod digerabil, ele nu ajung neapărat la toţi cei care au nevoie să audă mesajul. 

Având în vedere că o mare parte din români apelează la televizor pentru a se informa, sunt probabil destul de mari şansele ca spotul TV despre Coronavirus să ajungă la un public larg. Însă ştim că uneori spoturile pot atrage atenţia, dar nu sunt urmărite cu atenţie şi nu este clar ce şi cât vor reţine oamenii şi unde se vor duce apoi pentru informaţii, sau pe cine vor crede.

Dar dacă nu vrem să consumăm (doar) clipuri, sinteze şi grafice oficiale cum facem să ştim care sunt informaţiile oficiale şi credibile şi cine sunt mesagerii oficiali? Cum ştim dacă cineva este o sursă oficială sau un expert cu competenţe şi/sau responsabilităţi în domeniu? Mai mult, cum ştim care sunt procedurile şi ierarhia responsabilităţilor autorităţilor, ca sa putem să înţelegem dacă lucrurile merg bine? Şi ne ajuta informaţiile oficiale să avem încredere că situaţia este bine gestionată? 

Nu e clar cine sunt mesagerii autorizaţi

O altă problemă este faptul că nu este clar cine sunt şi nu sunt mesagerii autorizaţi şi să fie clar că nu orice medic (ori politician) reprezintă poziţiile şi recomandările oficiale.

În cazul epidemiei Coronavirus şi a răspunsului autorităţilor româneşti, s-a comunicat destul de mult legat de recomandările pentru populaţie şi despre (unii din) paşii luaţi pentru controlarea situaţiei (ex. numărul de persoane testate, a cazurilor pozitive, a apelurilor la 112 etc). De multe ori, aceste mesaje sunt semnate de Grupul de Comunicare Strategică (mai multe despre el mai jos). Dar două lucruri diminuează claritatea mesajelor pe termen scurt:

  1. Există mesaje care oferă „evaluări foarte diferite ale riscurilor şi sfaturi diferite” despre cum să reducem riscurile, ceea ce nu este recomandabil;
  2. Nu există proceduri de autorizare ale mesajelor oficiale, care să faciliteze coerenţa comunicărilor oficiale din diferite direcţii. Sau nu par să existe, pentru că nu este clar întotdeauna cine vorbeşte în numele cui şi uneori apar mesaje contradictorii.

Pe de o parte, coerenţa mesajelor actuale este diminuată de vizibilitatea factorilor politici, a căror credibilitate este întotdeauna percepută printr-o prismă partizană şi care oricum nu au expertiză în domeniu. Uneori, ceea ce spun şi fac liderii politici contrazice ceea ce spun sau recomandă experţii.

Nu sunt transparente procesele decizionale şi ierarhia responsabilităţilor

Chiar dacă este esenţial ca publicul să audă ce au de comunicat autorităţile, acest lucru nu este suficient. Ca să putem evalua şi credibilitatea, şi performanţa autorităţilor în gestionarea crizei, este nevoie să înţelegem lanţul instituţional şi procedural, ceea ce nu e foarte simplu în România. 

Chiar şi după îndelungi căutări şi lecturi ale legislaţiei şi site-urilor diferitelor instituţii care sunt implicate cel mai vizibil în soluţionarea situaţiei create de Coronavirus în România, rişti să ai  neclarităţi serioase legate de componenţa unor organisme cheie şi felul cum sunt împărţite responsabilităţile. 

Spre exemplu, Grupul de Comunicare Strategică emite o mare parte din mesajele publice şi ar putea fi responsabil de decizii legate de ce informaţii vor fi suprimate pentru a combate problema ştirilor false. A fost înființat prin hotărâre a Comitetului Naţional pentru Situaţii Speciale de Urgenţă (CNSSU) în 24 februarie, funcţionează (conform hotărârii) sub coordonarea DSU, şi imediat după înfiinţare a devenit autorul care semnează majoritatea comunicatelor şi infograficelor despre situaţia din România. Nicăieri nu am găsit o sursă oficială care să explice ce instituţii fac parte din acest Grup de Comunicare Strategică şi cum se organizează activitatea lui, mai exact. Până acum, a părut a fi doar un organ de comunicare, adăugat la o arhitectură preexistentă (şi complexă) de gestionare şi planificare pentru situaţii de criză. 

În 2020, 3 mai  La mulţi ani oamenilor frumoşi şi cu suflet din UZPR şi de oriunde şi mai ales Preşedintelui Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, să-i dea bunul Dumnezeu sănătate şi putere să păstorească această breaslă ca şi până acum.



Viorica Nicolescu/UZPR



Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.