◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

˝NOI DOI˝ la editura UZP

CUVÂNT-ÎNAINTE

         „Deci: scurtă descriere. Nu e de mine. Despre mine se scriu cărţi, romane poliţiste, scenarii de filme etc. Sau mai bine vă uitaţi la poze şi spuneţi nasol/ foarte nasol/ supernasol/ absolut de nasol/ acceptabil de nasol” Extras din site noi 2.ro  („Adevărul” din 2 iunie 2007)

În poză, un băiat cu ochelari negri care priveşte într-o parte şi îşi maschează chipul, pentru a părea şi mai enigmatic.

De ce să moară un tânăr la nici nouăsprezece ani?

De ce atâta durere la moartea lui? L-a plâns o ţară întreagă, căci moartea sa a fost transmisă prin toate cana-lele media.

O ştire bombă a făcut explozie în mass-media: elevul de optsprezece ani Dorin Florescu (nume fictiv) s-a aruncat de la etajul nouă din balconul garsonierei unde locuieşte profesoara lui de limba română, Crina Varga (nume fictiv) şi a murit.

Cauza morţii: sinucidere, după declaraţiile profesoarei şi ale celor ce au făcut cercetări. Toate canalele de televiziune au alergat la locul faptei. Nu ni se prezentau decât un cearceaf alb, peste un trup căzut pe spaţiul verde.

Vestea m-a cutremurat, căci, de fiecare dată când moare un elev, eu mă simt responsabilă, da, responsabilă pentru întreaga colectivitate de cadre didactice din această ţară care nu am ştiut să dăm sprijin elevilor aflaţi în situaţii dificile, să nu mai facă asemenea gesturi necugetate.

Imediat, mulţi ziarişti au concluzionat că între elev şi profesoară au existat relaţii intime, că ea a vrut să le întrerupă şi el a dorit s-o pedepsească, sinucigându-se astfel. Mulţi presupun că a fost aruncat de altcineva, căci el avea multiple motive să trăiască: aniversarea zilei de naştere a sorei lui peste două zile, obţinerea unui trofeu sportiv, el participând cu echipa de fotbal a liceului la campionatul între licee, o bursă la Cambridge, ca urmare a câştigării unui premiu la olimpiada de engleză şi nunta lui cu profesoara.

Pe mine, ca profesoară, mă intrigă faptul că o colegă de-a mea nu a avut destulă înţelepciune şi simţ moral mai profund, să nu intre în astfel de complicaţii, mai ales că era căsătorită.

Sunt marcată de acest fapt, căci li s-a dat ocazia unora să atace iar şcoala, să se spună că nu se face nimic, că nu pot da educaţie cadrele didactice ce sunt imorale şi eu cred că au dreptate.

Este un alt prilej de a se spune că nu ne merităm salariile, deşi mulţi nu ştiu ce eforturi facem noi, cadrele didactice, în clasă, în zilele noastre, când elevii nu au nicio motivaţie să mai înveţe. Alţii nu ştiu ce arderi, ce consum intern înseamnă să-ţi faci cu adevărat datoria la catedră, în ce stres îngrozitor trăim în şcoală, accentuat de faptul că banii sunt obţinuţi cu atâta uzură a fiinţei noastre şi sunt puţini, raportaţi la costul vieţii de la noi.

Ne alegem cu atât de multe boli profesionale, dar nimănui nu-i pasă.

Chiar la nivel înalt, s-au propus măsuri de sancţionare a profesoarei. Cum nu există regulament şi nici lege în acest sens, nu ştiu prin ce încadrare juridică i se poate aplica o sancţiune, căci elevul avea peste optsprezece ani şi nu era la aceeaşi şcoală unde preda profesoara.

Moartea acestui tânăr a declanşat o reacţie în lanţ.

Se va schimba regulamentul şcolar, se va face un cod de conduită pentru cadrele didactice susţin ziarele, dar parcă văd că nu se va face nimic concret şi, poate, chiar de s-ar face acel regulament, nu se va aplica.

Sunt doar propuneri şi, cu spiritul românesc bine cunoscut de a schimba ceva şi de a nu schimba nimic, lucrurile vor fi prea încet puse la punct.

Eu doresc să se voteze un alt regulament pentru elevi, că nu ştim ce să ne mai facem cu aceşti copii ai zilelor noastre. Prea mulţi cred că au doar drepturi, nu şi îndatoriri, căci se vede că democraţia a fost prost aplicată în şcoală, cei mai mulţi elevi fac tot ce văd pe ecrane, mulţi terorizează profesorii la ore. Nu ştiu dacă ei vor mai putea fi educaţi în spiritul bunului simţ, al valorilor morale creştine ale neamului nostru.

Oglinda TV, un post de televiziune românesc, dă tot timpul imagini de la înmormântarea băiatului şi simt cum mă sfâşie durerea acelor părinţi ce şi-au pierdut copilul.

Nu pot vedea chipul gingaş al sorei lui Doru care nu se poate ţine pe picioare de durere.

Culmea, o sprijină chiar cea care le-a făcut atâta rău, profesoara blondă, cu ochelari, care nu varsă nici o lacrimă, doar îşi acoperă gura şi nasul cu mâna. Poate că deja miroase urât în jur. Oare aşa îşi înăbuşea ţipetele ei interioare pentru pierderea lui sau este doar căinţă pentru că-şi spune mental: „Doamne, ce rău am putut să fac!!!”

Şi, cum să nu se pătrundă de imensitatea răului făcut, văzând că el zace în coşciug, frumos ca o păpuşă adormită, el, cel pe care ea l-a iubit, căci l-a iubit, a recunoscut în a două declaraţie dată la procuratură.

Doru nu mai este… Cel în care viaţa palpita atât de intens, el, cu vibraţia interioară ce-l făcea aşa de deosebit, el, cu zâmbetul aşa de dulce, de îl îndrăgeau toţi cei din jur a murit.

Ca să evite scandalul, ea i-a rugat pe cei din familia băiatului să spună că nu aveau decât relaţii profesor-elev, conştientă fiind că un scandal mediatic i-ar afecta cariera.

„Nu-mi lua munca!”, o sfătuia prin SMS pe sora lui Doru, Alice.

Eu ştiu ce însemnă să înveţi aşa de mult, că la facultatea de litere trebuie să citeşti enorm, investeşti mult timp, să te pregăteşti pentru o carieră didactică şi ar fi o tragedie să nu mai ai dreptul să profesezi. Dar ea, de ce nu şi-a păstrat demnitatea ei de profesoară şi a cedat practic unui instinct primar? Oricât ar fi fost băiatul de drăguţ şi de insistent, trebuia să păstreze distanţa, să evite orice relaţie intimă cu el. El era tânăr, poate înfierbântat de câte vedea şi auzea la televizor şi pe Internet.

Chiar dacă el era insistent, găsea metode să-l ţină la distanţă, căci, deşi se produce adesea empatia profesor-elev, doar raţiunea trebuie să triumfe, când ai o asemenea profesie.

Poate şi alte profesoare au fost curtate de elevi, dar multe au pus elevii la punct şi nu s-au compromis aşa, au ţinut mai mult la demnitatea şi la cariera lor.

Da, este un sentiment extraordinar să te simţi iubită de elevi, dar, dacă nu eşti conştientă că tu eşti doar un transmiţător de cunoştinţe, deci un factor uman cu rol în educaţie, că nu ai dreptul să te atingi de sufletele elevilor, să le răneşti inimile, mai ales la o vârstă când sunt de o extremă sensibilitate, nu ai înţeles misiunea ta de educator.

Aceasta înseamnă că degeaba ai făcut psihologie şi pedagogie în facultate. Sau poate, noi, generaţia mai veche de dascăli, suntem pătrunşi de sentimentul de responsabilitate, de dorinţa de a da tot ce este mai bun
în mintea şi în inima noastră, pentru a forma tânăra generaţie, că azi se cam scot profesori pe bandă rulantă, mulţi nu se mai omoară ca noi să orbească, citind mii şi mii de pagini.

Dar nu pot vorbi eu de condiţia intelectualului în societatea actuală sau trecută, căci au făcut-o scriitorii precum Camil Petrescu, Gib Mihăescu, Mihail Sebastian şi o mai fac unii scriitori şi ziarişti acum, însă destui mai mult diminuează importanţa intelectualilor în România, prin tot ce fac şi ce spun.

Observ doar că nu se pune prea mare preţ pe munca noastră, a profesorilor, deşi dăm generaţii şi generaţii de elevi şi studenţi culţi, bine pregătiţi.

Elevii români, cei ce vor să înveţe, sunt foarte interesaţi de cunoaştere. Da, majoritatea sunt culţi, căci ştiu să se exprime frumos, au vocabular bogat, au multe cunoştinţe tehnice şi din alte domenii, dar nu au simţ practic şi nici experienţa de a se apăra de tot ce este rău.

Aceasta este carenţa şcolii româneşti, nu le imprimă elevilor pragmatismul cu care ei trebuie să se înarmeze, să răzbească în viaţă, să se apere de tot ce este rău. De aceea, mulţi clachează, cum s-a întâmplat cu Doru şi cu alte două surori din Cluj, fiice de profesori universitari, care, la o săptămână de la moartea lui, s-au spânzurat, îmbrăţişate, într-un parc. Ele au pregătit totul pentru acest sfârşit macabru. De ce nu s-a făcut mai mult pentru ele oare?

Aveau ca şi Doru calităţi pentru limbi străine, erau traducătoare, deci utile altora. Verdictul medical în cazul fetelor este înfiorător de crud: dezechilibru mental.

Cu puţin timp în urmă, o altă elevă de şapte-sprezece ani a căzut de la etajul şase, de la geamul apartamentului unui medic de patruzeci şi cinci de ani, susţinând că a fost violată şi împinsă de el pe geam. Căderea a fost atenuată de nişte cabluri şi fata şi-a fracturat picioarele şi coastele.

Ea trăieşte, poate spune ce s-a întâmplat, dar Dorin, cu tot ce avea frumos în fiinţa lui nu mai este, să reverse veselie asupra tuturor. A murit şi doar el ştie secretul unei morţi atât de tragice.

Alţii copii se sinucid, pentru faptul că se simt abandonaţi de părinţi, plecaţi la muncă în străinătate.

Aceste sinucideri au devenit un fenomen social.

Nu mai amintesc câte probleme creează cei ce pleacă de acasă sau sunt abandonaţi şi devin copiii străzii.

Câţi elevi nu perturbă activitatea din clasă, căci sunt lăsaţi în grija bunicilor, prea puţin autoritari şi, deşi se dau bani, se propun măsuri de educare a acestora, multe sunt doar vorbe pe hârtie, căci nimeni nu face nimic pentru a-i ajuta.

Acum aud alte ştiri macabre: o elevă s-a sinucis din cauza profesorului de matematică, alt elev de la seminarul teologic s-a aruncat de pe un pod, decepţionat în dragoste, altul s-a sinucis că i-au interzis părinţii să mai stea la internet şi câte alte cazuri nu au mai fost! Au ajuns la medic părinţii cu copiii ce vor să se sinucidă că li se ia accesul la internet. Groaznic! Pe drept cuvânt, televiziunea, din factor pozitiv a ajuns unul negativ.

Mediatizarea exagerată a morţii lui Doru pe toate canalele media a dus la sinuciderea altor copii. O fată din Harghita s-a sinucis, fiindcă părinţii nu o lăsau să meargă la şcoală, alt băiat s-a spânzurat în parcul IOR din capitală, tot din motive şcolare.

Oare câte ore sau minute au acordat educatorii acelor copii ce au murit, ca ei să nu mai facă gesturi fatale?

Cred că moartea lui Doru Florescu a fost un model negativ pentru toţi ceilalţi, căci au gândit că pot face acelaşi lucru, fiindcă el a avut curajul să facă un aşa gest.

Nimeni nu spune: „Nu alegeţi moartea! Viaţa este frumoasă! Preţuiţi-o! Veţi fi fericiţi altădată…”

Dacă li s-ar spune acestor copii şi tineri că durerea prin care trec va fi uitată repede, că se nasc alte celule nervoase care vor acumula alte informaţii, iar cele vechi pot să dispară, uitând ce este rău, că viaţa le scoate în cale fiinţe care îi pot iubi cu adevărat, poate nu s-ar mai sinucide.

Şcoala nu face mai mult, să atragă elevii spre cultura scrisă şi ei preferă jocurile pe internet, de-o violenţă îngrozitoare, de ajung mulţi să-şi ucidă părinţii.

Chiar nu se puteau ajuta sau trata aceşti copii?

Avem atâţia specialişti buni. La noi este o menta-litate greşită. A merge la psiholog este o ruşine, este ca şi când ai fi tarat, eşti deja etichetat drept nebun. Se neagă faptul că un specialist îl poate face pe un copil să gân-dească altfel.

Oare se pot dezvolta mai mult anumiţi centrii nervoşi şi alţii se pot deteriora, oare poate să scadă randamentul lor sau se pot atrofia? Care poate fi cauza?

Am auzit că scleroza se poate instala şi la cinci-sprezece ani.

Misterul creierului este unul din misterele vieţii şi mă bucur că unii cercetători au descoperit că celula nervoasă se poate reface şi la vârste mai înaintate, deci nu este doar o permanentă decrepitudine spre apusul vieţii.

Atunci, cine şi ce poate să strice echilibrul interior, de apar furtuni şi taifunuri în creier, de nu intervine instinctul de conservare, ca la majoritatea indivizilor, ci, tendinţa de autodistrugere?

Vedeam remarca unei tinere privind moartea lui Doru Florescu, făcută pe Net. Nu se alimenta cum trebuie, că spunea mama lui că refuza să mănânce mâncare gătită.

Oare cât este de adevărat faptul că, dacă din creier lipsesc anumite substanţe, săruri, metale, apar stări de depresie?

Am auzit această afirmaţie făcută de medici la televizor.

Eu cred că şi şcoala are o vină şi repet că se ia în derizoriu noţiunea de educaţie, că la orele de activitate educativă unii diriginţi, în loc să trateze teme ca apărarea vieţii, hrana sănătoasă, drepturile şi obligaţiile copiilor, comunică notele celor ce refuză să dea carnetul celorlalţi profesori, că nu vor să le afle părinţii rezultatele la învăţătură, bârfesc cu elevii pe ceilalţi profesori şi aşa trece timpul. Au şi profesorii proble-mele lor acasă şi nu acordă mai mult timp discuţiilor particulare cu elevii.

Se refuză de către directori înfiinţarea cabinetelor psihologice, căci, dacă elevii vorbesc cu specialistul, el află ce se întâmplă de fapt în şcoală, s-ar cunoaşte purtările urâte ale profesorilor, superficialitate, corupţia lor, fapte ce duc la degradarea învăţământului. Acolo unde sunt cabinete, unii directori sunt aşa de înguşti la minte că le spun cabinete de consiliere şi orientare profesională, ca pe timpuri şi nu cunosc atribuţiile unui psiholog. De multe ori, psihologul stă singur şi se joacă pe calculator, căci trebuie acordul scris al părinţilor, ca să stea de vorbă cu elevul. Absurd!

Educaţia trebuie regândită de cei cu funcţii de decizie şi, degeaba toţi au gura plină de reformă, dacă ea nu se face realmente în învăţământ.

Noroc cu avem dascăli cu vocaţie, care, prin puterea cuvântului bine spus, salvează suflete, vieţi.

Când o elevă de paisprezece ani mi-a spus că vrea să se omoare, fiindcă se ceartă mereu cu mama ei, eu
am sfătuit-o să aibă răbdare, căci va pleca la studii, va întâlni fiinţe extraordinare în viaţă care o pot face foarte fericită, că poate şi mama ei are dreptate, căci, ştiind-o frumoasă, vrea s-o protejeze de răul acestei lumi, să nu sufere. Eu am primit apoi un bilet de la această elevă pe care îl mai păstrez încă, în care îmi scria că nu mai are gânduri negre.

Dar regret toată viaţa că o fostă elevă de-a mea foarte bună, ajunsă studentă, s-a aruncat în faţa trenului şi eu nu am ştiut drama ei şi nu am putut s-o ajut cu un sfat.

Câţi copii nu ar putea fi salvaţi, doar cu nişte vorbe bune, doar cu sfaturi privind importanţa vieţii?

Mi-a plăcut mesajul unui film american. O profe-soară blondă, fragilă, a reuşit să domesticească o clasă de elevi-problemă, doar cu forţa ei mentală. Da, avea o forţă mentală extraordinară pe care a ştiut s-o imprime elevilor ei, deşi i-au făcut viaţa un iad şi, din cauza altora, un elev a decedat. Le-a spus că, la fel ca şi muşchii, creierul trebuie exersat, chiar le-a vorbit de „muşchii creierului”, aşa ca o metaforă şi le-a consolidat deprin-deri de studiu.

La noi, elevii sunt prea distraşi de la învăţătură de tot ce văd la televizor, pe internet, imită totul, ei nu mai au timp să-şi exerseze „muşchii creierului”.

Din alt film american în care Julia Roberts juca rolul profesoarei ce voia să le înveţe pe fete să gândească liber, să-şi facă o carieră, am înţeles de ce îmi este aşa de greu să fac anumite fete să înveţe. Am aflat că multe eleve sunt instruite din familie că trebuie să se mărite cu un băiat cu bani şi că nu trebuie să înveţe, să aibă un loc de muncă, să nu se chinuiască toată viaţa.

Doru de ce nu s-a gândit la clipele de frumuseţe şi fericire extraordinare pe care i le-ar putea oferi viaţa, chiar şi când nu ar avea resurse materiale?

Dacă, de acolo, din spaţiul unde este Doru acum, în altă dimensiune, să zicem, ar citi ce au scris despre el alţi tineri pe Net, şi-ar da seama de marea lui greşeală, în cazul în care el s-a sinucis şi de idioţenia de a crede că poate iubi doar o singură femeie.

Mulţi îl cred laş, un tânăr răsfăţat, care nu a ştiut să înfrunte greutăţile vieţii. De ce, se întrebau unii, acest elev cu prezervative în ghiozdan a fost un egoist posesiv?

Dacă ea nu mai voia să fie cu el, trebuia să renunţe definitiv la profesoară, nu să se omoare.

„Viaţa merge înainte!” Acesta este sfatul pe care chiar Doru i l-a dat unei prietene pe Net, dar de ce nu l-a aplicat şi în cazul lui?

Eu încerc să mi-l imaginez pe cel care m-a rănit cu moartea lui, căci pentru mine care nu l-am cunoscut niciodată, el, cu chipul atât de copilăros, zăcând acolo, jos, cu pete de sânge pe obrajii ca de floare de măr, cu ochii închişi în somnul cel veşnic, el este şi va rămâne un fiu al acestui neam românesc care nu ştie să-şi apere pruncii, de mor brutal, ca acest copil, deşi sufletul lor a fost o flacără vie, deşi puteau trăi şi face ceva important pentru ei şi pentru ceilalţi.

Voi putea finaliza acest demers sau voi face ca verişoara mea, tot profesoară care mi-a spus clar că ea are nevoie de un scut protector faţă de şocurile emotive, căci are trei copii şi nu vrea să se expună riscului unor mari emoţii. Ştiu că mă voi consuma ca focurile vii din munţii noştri şi totuşi, voi încerca să dau viaţă unui personaj, că el, Doru, iubit şi plâns de o ţară întreagă a murit atât de absurd şi nu va mai aduce lumina zâmbetului său celor dragi. Moartea lui nu mai este doar un fapt divers banal, ci o mare tragedie care nu trebuie să se mai repete niciodată, căci dreptul la viaţă trebuie respectat şi ocrotit în această ţară.

El, Doru, ce avea ca pseudonim un nume străin, Ralph, un personaj dintr-o carte celebră „Pasărea spin”, nu mai este să poată spune ce s-a întâmplat cu adevărat.

Moartea, ca şi viaţa este un mister şi eu aş dori să fac un dosar de existenţă a acestui băiat, fie el chiar prin ficţiune, căci, şi prin arta cuvântului, se poate ajunge la adevăr. Există o teorie în acest sens, prin care se afirmă că literatura ajută la mai buna percepere a realităţii, la cunoaşterea vieţii, deci are rol educativ pentru elevi. Dar vom afla vreodată adevărul, aşa crud cum este el?

Cartea este scrisă ca să ajute pe alţii să nu se mai sinucidă, să ştie că viaţa le mai poate oferi o şansă la fericire.

Voi putea reda frumuseţea şi durerea unui suflet adolescentin, ca el să rămână peste timp unul din marii îndrăgostiţi celebri din lume? 

Doamne, ajută-mă! 

                                       prof. Ecaterina Chifu

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *