Un roman despre mirajul vieții ˝Drumul spre suflet˝de Titina Nica-Țene

 CRONICĂ   LITERARĂ                                                       

 « Nu condiţia noastră, ci calitatea sufletului nostru ne face fericiţi » spunea Voltaire.  Volumul « DRUMUL SPRE SUFLET », scris de TITINA NICA – ŢENE, a apărut la Editura « NICO », din Târgu – Mureş, 2014 şi se încadrează tematic în categoria romanului memorialistic. Cartea este prefaţată de Mariana Cristescu care concluzionează lapidar : « Carte frumoasă, cinste cui te-a scris ! »

Compoziţional, romanul este alcătuit din opt capitole, fiecare având un titlu sugestiv şi un motto care sugerează complicata simfonie sufletească a eroinei : – Copil de corcoduşe, II – Am plecat în lume, III – Adolescenţă…clipă trecătoare, IV – Pe când poezia ţinea de foame, V- Din nou acasă, VI – Între lumină şi floretă, VII – Lupta cu rămăşiţele trecutului, VIII – A doua tinereţe. Cartea se încheie cu poezia « Copilul a îmbătrânit »… In loc de epilog. La sfârşitul cărţii, minunate fotografii de familie, care au pecetluit timpul, ţin loc de « Memoria clipei »

Titlul metaforic « Drumul spre suflet » sugerează întoarcerea la izvoare şi experienţele parcurse de-a lungul anilor, reîntoarcerea în timp fiind pavată cu mărgăritarele inimii. Prezentul roman memorialistic al scriitoarei Titina Nica – Ţene rezumă viaţa ca viaţă, în mod etapizat : naşterea, copilăria, anii de formare, adolescenţa, viaţa de familie, aspiraţiile şi determinările, suprapunerea dorinţelor şi eforturilor personale.

Scriitoarea Titina NICA-ŢENE este înzestrată cu un soi de sănătate sufletească, pe care numai oamenii cu o personalitate puternică o cunosc. Scriitoarea nu înţelege scrisul ca pe un lux, ci mai degraba, ca pe o eliberare, ca pe un confort sufletesc sau o profundă trebuinţă, prin care a sfidat orgoliile celorlalţi. Frumos spunea Grigore VIERU « Sufletul rănit naşte mărgărint » . Prin urmare, un robust optimism faţă de viaţă şi cei apropiaţi este menit să-i panseze trecătoarele răni, depăşind chiar momentele de îndoială proprie.

Memoria are un rol covârşitor în amintitul roman. Francheţea sau spusa pe şleau reanimează limbajul popular şi familiar, iar stilul scriitoarei capătă mai mult contur. Cartea este o confesiune despre viaţă aşa cum i-a dăruit-o Dumnezeu, cu bune şi rele…În mijlocul acestui vârtej, care înseamnă viaţă, Titina NICA – ŢENE are propria-i concepţie despre destin, ştie că CEL de SUS  îţi dă, dar nu pune şi-n traistă. Îşi ascultă vocea inconfundabilă a cugetului său, rezistă cu înţelepciune săgeţilor, îşi stabileşte bornele şi complexul de norme morale, devine o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului.

Planurile narative se întretaie, vârstele capăta speciale dimensiuni. Născută într-o frumoasă zi de vară, în luna iulie, aşa cum aflăm din primul capitol, scriitoarea vede lumina zilei in satul UŞUREI, comuna ŞUŞANI, un sat oltenesc din judeţul Vâlcea, fiind al patrulea copil din cei opt, pe care familia Nica îi avea. Copilăria este lipsită de jucării, dar  autoarea, copil fiind, găseşte interes în toate lucrurile mărunte, o infinită încântare este râul Beica şi păpuşile confecţionate din coceni de porumb.

« Pe mine nu mă interesa, eu, deşi nu aveam nici ce mânca, eram tare fericită. Număram furnicile, culegeam flori, jucam pietricele, îmi făceam păpuşi din coceni de porumb cu rochiţe din cârpe rămase de la mama, de la războiul de ţesut, priveam stelele, prindeam peştişori din râul Beica, culegeam ciuperci. Nu aveam timp să mă plictisesc. Viaţa mi se părea minunată. Mă încântau stelele şi luna. De unde veneau ele? Totul în jurul meu era plin de mister. Nu avea cine să îmi răspundă la întrebări, aşa că misterul era şi mai mare. Seara mă jucam pe drum cu alţi copii, la lumina lunii şi a stelelor. Satul nu avea curent electric şi era neasfaltat ».

Frumuseţea unei familii numeroase apare în secvenţa narativă, când fraţii Nica pornesc pe urma unei curci rebele, care îşi făcuse cuibarul în altă parte. Ei se comportă ca nişte adevărati detectivi. « Ne-am ascuns în spatele casei, trăgând cu ochii la…urmărită. Curca, văzând că nu e nimeni în jur, a început : cau, cau, cau ! Şi a luat-o încet spre Dadeşu. Noi, după ea. Ne-am ascuns în porumbii care erau încă o dată mai înalţi decât noi. Parcă presimţea curca ceva…Se oprea, ridica un picior şi…asculta. Stătea câteva minute, care ni se păreau cât o zi de post.  Apoi, iarăşi: cau, cau, cau! Pornind cu paşi vioi spre mărăcinii din Dadeşu. A intrat într-un mărăcine. Noi, cu mâinile streaşină, să nu ne intre soarele în ochi, am aşteptat un sfert de ceas, care ni s-a părut cât « un car de vreme », cum deseori zicea mama. Când a ieşit, am lăsat-o să plece şi noi…ţuşti în tufiş ! Acolo, minune, un cuib, frumos construit, cu douăzeci de ouă mari şi pistruiate. Eram în culmea fericirii. Le-am adunat în poală şi, victorioşi, de parcă cucerisem Roma, ne-am îndreptat spre casă. Seara, mama ne-a sărutat şi ne-a făcut o omletă cât soarele de mare »

Sărbătorile religioase se bucurau de mare preţuire în lumea satului şi luau proporţii de eveniment. « Pe atunci ne duceam la Biserică doar la Paşti şi la Crăciun. Nu ştiam prea bine de ce ne ducem. Ba…eu ştiam. Mă încânta îmbrăcămintea preotului. Avea un fel de şorţ în faţă şi în spate, galben – auriu, cusut cu arnici roşu. Nu eram atentă la ce spunea. Îmi plăcea că, la Paşti, ciocneam ouă roşii, iar mama ne făcea, din toată sărăcia, cum spunea ea, rochiţe noi…Nu aveam voie să le îmbrăcăm decât în ziua de Paşti. Aşa că mă jucam cât mă jucam pe drum, şi mereu mă duceam în casă, să mă uit la rochiţa plină de floricele de toate culorile »

De remarcat grandioasa modestie şi sinceritatea evocării. « Crăciunul, pentru noi, copiii, însemna carne de porc, colinde şi zăpada cu bucuriile ei. Nu-i dădeam o semnificaţie religioasă. Nici nu ştiam că de Crăciun s-a născut Iisus Hristos. Nu ne spunea nimeni…Nu aveam brad, nu aveam becuri, nu aveam globuri. Ar fi fost prea mult pentru imaginaţia mea de copil să văd atâtea lumini. Eu mă delectam cu pâlpâitul lămpii cu petrol şi cu lumânările pe care le aprindea mama când dădea de împărţit »

Scriitoarea evocă în anumite secvenţe tarele comuniste, dar înţelege că trebuie să ia lumea aşa cum este. În adolescenţă, viaţa  autoarei capăta un nou sens. Se desprinde de haosul înconjurător, devine independentă, învaţă să admire, să tolereze ce este de tolerat şi aspiră spre o licărire de succes. Când timidă, când îndrăzneaţă, când tăcută, când spontană, scriitoarea Titina Nica – Ţene acceptă previzibilul şi imprevizibilul în viaţa sa. Îşi divinizează trecutul, apreciază prezentul şi se bucură permanent de ziua care va veni. Visele copilăriei se împletesc acum cu realitatea, oamenii sunt cei pe care-i ştia, râul Beica şi pădurile rămân la locul lor. Romanul este traversat de o interesantă galerie de personaje, fiecare având câte o trăsătură dominantă. Temele şi motivele literare prezente în roman sunt variate: meditaţia asupra timpului, aspecte din viaţa satului de altădată, copilăria, căutarea idealului sau motivele literare : izvorul, luna, stelele, soarele, dorul nemărginit ş.a. Frazele când lungi, când scurte subliniază plăcerea pentru detaliu. Scriitoarea ajunge învăţătoare într-un sat din Maramureş, iar Florin, băiatul pe care-l cunoscuse la Drăgăşani, devine student la Filologie, în Baia Mare. Îşi unesc destinele şi rămân pentru totdeauna un cuplu lipsit de vanitate, unde cuvântul spus devine aproape simbol, ştiind să adune împreună lacrimile şi bucuriile vieţii. Aşa au trecut cei 56 de ani de căsnicie, împliniţi şi slăviţi pe 1 Mai, 2020.

Frazarea şi subtilitatea logică capătă note de excepţional când viaţa vrea una sa-i ofere, iar scriitoarea ştie că lucrurile pot sta şi altfel. Canavaua de contrast pare să lipsească pentru o vreme, adâncind lectura, constatăm că Titina Nica  – Ţene nu înclină niciodată spre metoda renunţării, ci descoperă modalitatea de a câştiga fericirea, titlul ultimului capitol, « A doua tinereţe » fiind edificator în acest sens. Resortul care-i dă acel avânt interior este bucuria de a trai alături de cei doi fii şi cei cinci nepoţi, drumuile vieţii oricât de întortocheate au fost, scriitoarea şi-a găsit echilibrul vieţii, alături de scriitorul Al. Florin Ţene. Tot ce pentru unii ar fi fost un obstacol sau o prăpastie de netrecut, pentru autoare a însemnat doar o provocare, ştiind că trebuie să parcurgă totul până la capăt. Viaţa i-a oferit uneori complicate stări de suflet, s-a adaptat continuu, a intuit ipocrizia unora, dându-şi bine seama că este greu să poţi fi respectat şi de proştii serioşi. Dragostea pentru familie, viaţa şi speranţa sunt componentele care stau la baza efortului său creator. Nostalgia copilăriei, a timpului care a zburat, imaginea părinţilor, a fraţilor, atmosfera rustică…toate acestea se regăsesc în poezia care ţine loc de epilog.

                                                  

                                           « Şi mama mea, acolo-n vis,

                                              e tânără şi e zglobie,

                                              o văd venind dinspre colnic,

                                              cu şorţul plin de păpădie.

 

                                              Tăticul râde pe la poartă,

                                              de gluma spusă de un vecin

                                              şi viaţa le pare frumoasă

                                              ciocnind câte un pahar cu vin.  

                                              ……………………………..

                                              Si râul curge liniştit

                                              cu mici sclipiri de soare-n unde,

                                              încet, încet, eu mă trezesc

                                              şi o tristeţe mă cuprinde.

 

                                               Privind, atent, în luciul apei,

                                               observ că părul mi-a albit,

                                               părinţii nu mai sunt nici ei,

                                               copilul a îmbătrânit »  

 

                                                   (Titina NICA-ŢENE – « Copilul a îmbătrânit »)

 

În final, fie-mi îngăduit să afirm că romanul memorialistic “Drumul spre suflet”  m-a surprins în mod plăcut prin textura ideilor, intărindu-mi convingerea că Dumnezeu nu face nimic în zadar.

        Adriana Răducan

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.