DĂRÂMĂTORII DE BISERICI

Profesorul Gheorghe Baciu e un distins om de știință și cultură. Un medic model. O personalitate proeminentă. O enciclopedie vie.

Acesta e portretul pe care i-l fac cărțile sale. Izvorâte dintr-o mare dragoste de Neam. Și de Adevăr.

În ultimii câțiva ani, pe care i-aș numi cei mai rodnici din toată cariera sa de erudit și de cărturar, aș afirma fără să exagerez, că Gheorghe Baciu a muncit cât o Academie.

Savantul ne îndeamnă să fim europeni nu doar geografic, ci și spiritual. El încearcă să răspundă la întrebări la care încă istoria n-a oferit răspunsuri clare.

De ce medicul legist se deplasează în trecut? De teamă că viitorul ar putea semăna cu trecutul. El se ghidează de spusa lui Eminescu:

Vrei viitorul a-l cunoaște?

Întoarce-te spre trecut.

Învățatul o face în contextul în care basarabeanul se arată tot mai lehămetit sau, lucrul cel mai alarmant, nervos când i se vorbește de istoria sa relativ recentă, întrebându-te la rându-i: Pe cine mai interesează azi deportările când pe noi nu ne deportează nimeni? Sau foametea, când noi, slavă Domnului, avem ce mânca? Ori – colectivizarea forțată când țăranului i s-a întors pământul, iar el n-are ce face cu el? De ce să vorbim de preoții împușcați, când lumea azi e plină  de slujitori care nu cred în Dumnezeu? Și tot așa.

Gheorghe Baciu ne prezintă istoria, atât cea universală cât și cea națională, văzută prin prisma unui medic legist.

E relatată o biografie succintă a omenirii prin intermediul unor fapte până mai ieri tăcute și a unor asasinări camuflate, din antichitate până azi. El își propune să o reevalueze din perspectiva unor date noi, a unor documente inedite, a unor concluzii izvorâte din experiența sa de profesionist în medicină legală, adăugând unor evenimente file importante sau punându-le accentele care le lipseau.

Scopul lui e să rescrie unele momente cunoscute, scuturându-le de falsuri și comentându-le în spiritul adevărului, cu completări relevante – și aici ipoteza argumentată de multe ori devine probă, iar imaginația și logica – martori importanți.

Cercetătorul analizează mai multe asasinate celebre, care au avut drept mobil intenția de a schimba  cursul istoriei, de la Alexandru Macedon la Publius Ovidiu Naso, de la Petru Rareș la Antioh Cantemir, de la Mihai Eminescu și preotul Inochentie Levizor la Nicolae Iorga etc.

Gheorghe Baciu scrie: „Una dintre marile tragedii ale secolului al XX-lea a fost revoluția bolșevică rusă”.

Noțiunea de „fericire” pentru cei veniți la putere în Rusia anului 1917 e un alt sinonim  al minciunii. Ei mint chiar și atunci când spun adevărul. Ei ticăloșesc chiar și atunci  când aparent fac fapte bune.

Pentru a obține puterea și a avea susținerea maselor, Lenin a declarat: „Pământ – țăranilor!”, ca să li-l ia și pe cel puțin, pe care-l posedau.

O altă minciună: „Uzinele și fabricile muncitorilor!” a însemnat ulterior o exploatare și mai cruntă a clasei muncitoare, impusă sub amenințarea armelor să lucreze fără salarii ani la rând.

„Decretul despre Pace” n-a fost decât unul camuflat de declanșare a războiului civil și a altor conflicte provocate de bolșevici, care au scăldat în sânge planeta.

La 2 noiembrie 1917  Lenin semnase „Declarația Drepturilor Națiunilor Rusiei” care garanta popoarelor Rusiei dreptul la autodeterminare teritorială, inclusiv separarea de Rusia. Dar toate națiunile care au încercat să-și recapete  libertatea, inclusiv Basarabia, s-au pomenit mințite.

  1. Lenin, o persoană fără studii, fiind exclus din Universitatea din Simbirsk, a preluat puterea de la Guvernul Provizoriu fără lupte. În curând acest părinte al terorismului mondial a transformat Rusia într-o imensă închisoare. Locuind până în 1917 peste hotare, unde ducea o viață de parazit trăind din banii partidului bolșevic–cotizații ale proletarilor, el nu cunoștea Rusia, n-avea informații complete despre poporul rus, astfel că lovitura de stat pusă la cale de el și ciracii lui a fost orientată contra poporului rus, în primul rând, fiind una de lichidare a intelectualității.

La 7 noiembrie 1917 în Rusia s-a instalat o bandă de tâlhari și criminali. Lev Troțki afirma: „Pentru ca să-i învingem pe albi, noi vom prăda Rusia întreagă!”

Nefiind siguri de victoria revoluției lor, conducătorii bolșevici transferă de urgență toți banii Rusiei – inclusiv Tezaurul României – peste hotare. Ei depun pe conturile lor personale deschise în țările unde credeau că se vor pripăși sume enorme care să le poată asigura o bătrânețe lipsită de griji. Astfel pe conturile lui V. Lenin din Elveția pe parcursul anului 1920 au fost virați 75 de milioane de franci elvețieni (sume fabuloase în acele timpuri, cu care conducătorul proletariatului mondial putea să-și procure un sfert din orașul Berna), pe contul lui Troțki – 90 de milioane de franci elvețieni, iar pe conturile din SUA ale admiratorului lui Ion Luca Caragiale (a publicat în 1915 în presa din Franța două recenzii la piesele acestuia) – 11 milioane de dolari; pe conturile lui Zinoviev – 80 de milioane de franci elvețieni în Elveția; pe conturile lui F. Dzerjinski – 80 de milioane de franci elvețieni; pe conturile lui M. Urițki – 85 de milioane de franci elvețieni; pe conturile lui I. Ganețki – 60 de milioane de franci elvețieni în Elveția, iar pe cele ale acestuia din SUA – 10 milioane de dolari. Ș.a.m.d.

Aceste surse financiare erau aproape toți banii Rusiei pe care falșii apărători ai sărăcimii îi găsiră în băncile imperiului și asta – în timp ce milioane de concetățeni mureau de foame.

Specialiștii în probleme financiare, citați de Gheorghe Baciu în lucrarea sa, afirmă că pe conturile din străinătate ale celor circa 20 de capi ai revoluției ruse „se regăseau aproape toți banii lumii”. Peste noapte acești tâlhari la drumul mare se transformară în cei mai bogați oameni ai planetei.

Regimul instaurat de ei s-a impus în istorie cu cele mai aberante recorduri – Soljenițîn consemna că din 1917 și până în 1953 în URSS au fost exterminate 66 de milioane de persoane. La începutul anilor ’90 A. Holmogorov vorbea în ziarul „Izvestia” de 98 de milioane de jertfe ale comunismului sovietic.

În cartea de recorduri GUINNESS este trecut numele generalului sovietic Vasili Blohin, cel mai mare călău din toate timpurile. Acesta a împușcat cu mâna lui 20 000 de oameni în perioada epurărilor comuniste din anii ’30 și în perioada Celui de-al Doilea Război Mondial.  Iosif Stalin, impresionat de aceste fapte de „eroism” – pentru că  acesta și-a descărcat pistolul în ceafa unor oameni nevinovați – l-a făcut general și l-a decorat cu cele mai înalte decorații sovietice. Ulterior, pentru că Hrușciov i le-a retras, acest criminal, ce nu mai putea trăi fără medaliile cu care ieșea la trageri, s-a sinucis, fără să ajungă la timpurile când unii consângeni de azi îl vor reabilitat.

Poetul Aureliu Busuioc îi dedicase conducătorului revoluției mondiale o poezie intitulată „Appasionata”, inclusă în manualele școlare sovietice. Dar recent am găsit mărturiile unui contemporan despre ce gândea cu adevărat acest paranoic despre capodopera lui Beethoven Appasionata. Audiind-о, el afirmase că o asemenea muzică nu trebuie ascultată de către revoluționari, „pentru că te moleșește, și-n loc să-ți nimicești fără cruțare, așa cum se cuvine, dușmanii, te trezești că-ți vine să-i mângâi” (Slavoj Žižek „Stalinism 1937 – un univers paranoic”, în Litere internaționale, toamna 2000, pag. 117).

Pușkin trebuia interzis, Tolstoi trebuia interzis, Ceaikovski trebuia interzis, or, operele lor puteau stimula în mod criminal sentimentalismul antirevoluționar. Revoluționarilor urma să li se injecteze doar ură pentru omenire și frumos. Etica le era și ea contraindicată.

Învățători ai lui Lenin erau câțiva, unul dintre ei, S.G.Neceaev, credea: „A iubi poporul înseamnă a-l duce în fața plutoanelor de execuție”, un altul, P.N.Tkaciov, afirmase:„Pentru dezrădăcinarea definitivă a despotismului în Rusia e necesară lichidarea întregii populații care depășește vârsta de 25 de ani” (din volumul „Аз воздам…” de Stabislav Gribanov, Moscova, 1998).

Lenin nu se voia doar țar al Rusiei: „Nu e vorba de Rusia, eu, domnii mei, scuip pe ea! Aceasta e doar o etapă, prin care noi vom ajunge la revoluția mondială”.

Tot lui V. I. Lenin îi aparține expresia „Fie ca 90% din poporul rus să piară și doar 10% să ajungă până la revoluția mondială”.

Și Iosif Stalin, mâna dreaptă a lui V. Lenin, iubea artele. Citea câte 300 de pagini de literatură artistică pe zi (informația se conține în cartea profesorului Gheorghe Baciu), dar asta nu l-a împiedicat să-i asasineze pe scriitorii de ale căror opere era încântat: Serghei Esenin, Vladimir Maiakovski, Maxim Gorki, Nicolai Gumilev, Alexandr Blok, Vladimir Korolenko, Osip Mandelștam și pe atâția alții, citiți și necitiți, pe care i-a trimis în fața plutoanelor de execuție sau ca să dispară în înghețurile siberiene.

Lozinca anilor ’20 „Nu avem nevoie de intelectuali în URSS!”, vine, de fapt, din frica de intelectuali, ajungându-se a se afirma, în urma perceptului lui V. Lenin: „intelectualii sunt dijecții”, la concluzia că „cuvântul cultură este antimarxist”!

Se știe că fascismul roșu a rezultat mai multe jertfe decât fascismul brun, fascismul și comunismul fiind două fețe ale uneia și aceleiași medalii.

Nazismul a apărut ca o reacție la bolșevism. Și a fost ca o completare a lui.

Un totalitarism s-a instalat în contextul altui totalitarism.

Hitler e un Stalin privit în oglindă.

Conducătorul URSS s-a înțeles perfect cu cel al Germaniei și s-au admirat reciproc. La 23 august 1939 Stalin ridica un toast pentru gloria lui Hitler, afirmând: „Eu știu cât de mult națiunea germană își iubește conducătorul, de aceea aș dori să ridic acest pahar pentru sănătatea lui”.

     După ocuparea Poloniei de către cele două imperii hulpave, Stalin îi va telegrafia lui Hitler: „Prietenia dintre Germania și Uniunea Sovietică, fundamentată de sângele vărsat în comun, are perspectiva de a fi de lungă durată și de nezdruncinat’’.

Atunci când la 27 februarie 1933, a luat foc Reichstagul, Gheorghi Dimitrov, cel care s-a presupus a fi autorul incendiului, a fost predat lui Stalin de către fürer, Conducătorul URSS l-a făcut șef al Kominternului, apoi, supărându-se pe el, l-a asasinat și i-a expediat rămășițele pământești în Bulgaria cu un tren al „doliului național”.

„Tătucul popoarelor” era și filozof, lui îi plăcea să creadă că toți oamenii din lume luați împreună au câteva miliarde de brațe, de guri flămânde, de inimi flioșcăite, dar – numai un singur cap. Desigur că acel cap era chiar cel pe care-l purta dânsul pe umeri.

Generalisimul gândea în locul celor câteva miliarde, le planifica viitorul, punea la cale cum să le facă fericite cu ajutorul plutoanelor de execuție.

Lev Tolstoi profețise ce se va întâmpla cu Rusia secolului XX: „Dacă va fi suspendată religia, în următoarele sute de ani în Rusia se va întrona domnia banilor, a vodcii și a dezmățului”.

Din păcate, acele sute de ani se află în continuă desfășurare.

Marxismul, leninismul și stalinismul sunt în esența lor o religie, care – spre deosebire de cea a iubirii promovate de Iisus Hristos – are la bază violența, vărsarea de sânge, crima. Revoluția permanentă, formulată de teleneșteneanul L. Troțki, se bazează pe o continuă căutare de inamici și când nu-i mai are, îi inventează.

Religia urii promite fericirea atât pentru cei care stau cu degetul pe trăgaci, cât și pentru cei lichidați, promotorii ei elaborează în laboratoare ,,omul nou”, unul fără de credință, fără de istorie, fără de memorie.

Profesorul Gheorghe Baciu vorbește și de destinul tragic al bisericii, inclusiv al părintelui Inochentie de la Balta, care a fost spintecat cu baioneta de un soldat bolșevic în 1917, la ordinul celora care în anii ’20 ai secolului trecut îi vor ridica monumente în cele mai mari orașe ale Rusiei sovietice – Leningrad (Sankt-Petersburg), Moscova, Tomsk, Omsk, Penza etc. – trădătorului biblic Iuda, scriindu-i pe postament cu evlavie satanistă: „Primului revoluționar al lumii”.

Oameni ca „părințelul” Inochentie îi împiedicau pe aceștia să construiască o societate fără de Dumnezeu, locul căruia îl luaseră, așa își închipuiau dânșii, Lenin, Troțki și Stalin – această „treime” a Răului.

Asasinarea părintelui Inochentie de la Balta a fost semnalul unei prigoane sălbatice contra credinței, care a însemnat și începutul unui secol al martirilor. Oamenii erau judecați dacă credeau în Cel de Sus, împușcați numai dacă erau văzuți făcându-și cruce, deportați dacă cineva îi pâra că au îngânat „Boje moi!” („Dumnezeule!”).

După date de arhivă, în teritoriul dintre Nistru și Bug, unde oficiase și părintele Inochentie Levizor (născut la Cosăuți) la începutul anului 1917 existaseră 1017 biserici și 13 mănăstiri cu 890 de preoți și 384 de călugări, în 1941 însă în tot acest spațiu mai activa doar o singură biserică la Odesa, care avea numai un preot, pe moldoveanul Vasile Bragă, ceilalți fiind uciși. Aproape toate lăcașurile sfinte fuseseră demolate, aruncate în aer, transformate în depozite, cluburi, cazărmi, grajduri sau closete.

   Din cei 53 de clerici moldoveni din Transnistria arestați în anii 1937-1938 – 51 au fost împușcați și doar doi au supraviețuit.

            După ce, la 28 iunie 1940, sovieticii trec Nistrul, același destin de martiraj se extinde și asupra preoțimii basarabene. Din iunie 1940 până în iunie 1941 sunt demolate 13 biserici, 27 de lăcașuri de cult au fost transformate în cluburi, 48 de preoți sunt uciși, unii – ca părintele Ieremia Ciocan din Nișcani – împușcați în altare și peste o sută – deportați (până în prezent au fost identificate numele a 133 de clerici supuși represiunilor într-un singur an).

Prigoana va continua după 1944, cu sute de fețe bisericești persecutate (între ele unchii mei, arhimandritul Serafim Dabija, stareț al mănăstirii Zloți și preotul Nicodim Onu din Satu-Nou), 53 dintre ei fiind vânați de sovietici pe teritoriul României unde se refugiaseră, ei fiind arestați și aduși în URSS (ca părintele Vasile Țepordei ș.a.), judecați și trimiși la Polul Nord „să se pocăiască” sau împușcați (preotul Ioan Lisnic a identificat numele a șapte preoți „repatriați” de ruși în URSS după 1944 și lichidați ca „dușmani ai poporului”).

Sunt convins că pe mulți dintre cei care s-au sacrificat pentru neam și credință viitorul îi va urca în calendare de sfinți și le va înscrie numele în sinaxare.

Savantul Gheorghe Baciu vine să ne atragă atenția asupra destinului unuia dintre cei mai proeminenți oameni ai credinței strămoșești sacrificați de regimul păgân comunist, părintele Inochentie, el îndemnând  la neuitare și cinstire a înaintașilor căzuți pentru credință, demnitate și adevăr.

 Profesorul universitar ne oferă o lucrare cutremurătoare, care vine ca o replică la adresa celora care vor să reabiliteze marxismul, leninismul și stalinismul ca doctrine. Neo-comuniștii vorbesc azi tot mai insistent de a doua venire a lui Marx pe pământ, ca de a doua venire a lui Hristos. Cine va fi noul Marx? Nu cumva Antihristul însuși?

Cartea lui Gheorghe Baciu este și ca un avertisment. Ea sugerează: dacă nu ne vom ocupa noi de comunism – în sensul condamnării lui – se va ocupa el de noi. Cei care, de fapt, continuă să se ocupe de noi, alcătuind liste, pregătind alte GULAG-uri, reparându-le pe cele vechi, amenințând.

Se spune că omul care uită dramele trecutului riscă să le repete.

Gheorghe Baciu trage un semnal de alarmă, ajutându-și semenii trecuți prin genocid și Gulag, să-și păstreze memoria, să și-o completeze, să și-o resusciteze.

Numai așa viitorul le poate aparține.

Un viitor pe care să-l merite și să-i merite.

 

Nicolae DABIJA / UZPR Chișinău

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.