Resetarea presei, extremă urgență

Din clipa în care încrederea publicului în presă intră în declin, nu mai există, practic, șansa unui guvern de a se sprijini pe un pilon care să-i propage politica și să asigure implementarea în societate a unor măsuri sau a altora. A nu avea încredere în mass-media generează apelul la sursele îndoielnice, la mediul virtual cu rețelele de socializare unde sunt vrute și nevrute, multe neprofesioniste, un spațiu al zvonurilor și al informațiilor nedocumentate care nu poate deveni pilon al informării într-o țară care are presă profesionistă. Niciun Guvern responabil nu poate pune umărul la partizanatul presei și să se aștepte apoi ca opinia publică să-l mai asculte și să-i mai înțeleagă mesajul, pentru că publicul, cetățenii, guvernații, nu pot fi păcăliți. 

Și dacă tot este crucială presa profesionistă, poate a venit momentul ca societatea românească să-și pună problema de ce în această breaslă este voie „fără reguli”; nu oricine poate fi medic, nu oricine poate fi arhitect sau constructor. Și dacă un instalator este ageamiu, sunt inundați vecinii. De ce a fi ziarist nu cere în atâtea cazuri decât să cunoști pe cine trebuie? De ce s-a ajuns până acolo încât oameni care nu au nicio aplecare spre documentare, spre imparțialitate și neutralitate, spre a realiza o anchetă în interesul general fără teama de consecințe, spre verticalitate și dorința de a învăța ajung să furnizeze informații după care trăiesc și judecă milioane de oameni? Cum de permitem, ca societate, în numele libertății de exprimare care este suficient de liberă încât să permită fenomenul fake-news, să păzească democrația oameni care nu au cunoștințe, calificare, și mai ales dorința de a le dobândi? De ce ne mai miră că s-a pierdut încrederea în mass-media și, în context, în actul de guvernare, în autorități și politicieni, care nici bine intenționați dacă sunt nu mai ajung la cetățeni pentru că aceia care le relatează actul de guvernare o fac trunchiat, neprofesionist, partizan, cu excese lamentabile, acoperind cu zgomot goluri profesionale de nepermis?

Acestea sunt întrebările, de la un punct încolo, retorice. Pentru că, de fapt, știm cum și de ce s-a ajuns aici. Dezarmată financiar, presa – jurnaliștii, de fapt – s-a(u) degradat moral. A ajuns instrument de PR la comandă politică sau de bussiness. Sau, din proprie inițiativă, mercenariat în sensul cel mai strict al cuvântului. Discursul lui John Swinton din 12 aprilie 1883 revine în actualitate cu o nimicitoare cruzime: „Treaba jurnalistului e să distrugă adevărul; să mintă sfruntat; să pervertească; să denigreze; să lingă cizmele lui Mamona şi să-şi vândă ţara şi neamul pentru pâinea cea de toate zilele. O ştiţi şi voi, o ştiu şi eu. Şi atunci de ce să închinăm pentru presa independentă? Suntem uneltele supuse şi slugile bogătaşilor din culise. Suntem Hopa-Mitică; ei trag sforile şi noi dansăm. Talentele, posibilităţile şi vieţile noastre aparţin altor oameni. Suntem doar nişte prostituate intelectuale”. Statistic, o asemenea ipostază a presei este, astăzi, covârșitoare în România. Există, din păcate, puțini ziariști care nu se încadrează acestui profil. Vestea bună este că ei, totuși, există. Așa cum, și la vremea aceea, dincoace de ocean, în România, exista un ziarist teribil pe nume Eminescu. Și, în același an în care John Swinton rostea acele cuvinte necruțătoare, la 28 iunie 1883, ziaristul Eminescu plătea cu libertatea pentru curajul de a clama adevărul. Acesta e modelul. Aceasta este soluția. Nu mai avem timp de pertractări, căci suntem într-un fel de război pe viață și pe moarte pentru a salva ce a mai rămas din România. La 28 iunie 1883, Eminescu știa că regele României, Carol I, pregătea tratatul secret cu Austro-Ungaria, prin care Transilvania era vândută, teoretic, pe veci. Și așa ar fi rămas, dacă Imperiul Austro-Ungar nu s-ar fi spulberat în 1920, când s-a întors roata istoriei. Suntem acum într-un moment similar, în care miza jocului politic este tot Transilvania iar roata istoriei se învârte iarăși într-o direcție fatală. Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România încearcă să reseteze conștiința și demnitatea profesiei de jurnalist. Este condiția preliminară a faptei de presă, căci, fără demnitate și conștiință, meseria noastră e nu doar inutilă, ci și nocivă, căci jurnalistul e formator de opinie. Nu știm dacă vom reuși, dar ne concentrăm toată energia și eforturile în această direcție. Ne stau mărturie faptele.

Suntem conștienți că, printre membrii Uniunii, există oameni care nu au ce căuta în UZPR, ziariști care se încadrează în profilul descris de John Swinton. E firesc să fie așa, pentru că noi doar am preluat Uniunea, nu am inventat-o. Dar, odată creată o linie de conduită definitorie, raportul de forțe între jurnaliști și impostori se va schimba în favoarea celor dintâi iar profesia noastră, a cărei reprezentativitate națională o constituie, indubitabil, UZPR, își va redobândi prestigiul de dinainte de 1920 și din perioada interbelică.

Acesta este răspunsul nostru la întrebările, până la un punct retorice, pe care le-am formulat la început. Să nu uităm că suntem, practic, într-un război decisiv cu coronavirusul politic, să nu uităm că Transilvania e în pericol, să nu uităm că noi, ca ziariști, suntem în linia întâi și că se trage. În tranșee nu e nici timp, nici loc, de ceartă. Avem tot timpul să ne certăm după… Și să nu uităm, de asemenea, că toate trădările, vânzările și lașitățile noastre vor fi decontate de copiii și nepoții noștri. Nu „în veacul vecilor”, ci aici și acum.

DORU DINU GLĂVAN

Președinte

Despre autor

Articole asemănătoare

  1. Prof. Marin ȘTEFAN Reply

    Frumos și, totodată, necesar demers! Da, am citit cu mult interes și sunt de acord cu cele relatate de către președintele UZPR, domnul Doru Dinu GLĂVAN.Un „punct de vedere” actual, de maximă importanță pentru presă, considerată cea de-a patra putere într-un stat. Așadar, să luăm aminte!…

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.