„Tradiții, obiceiuri și legende turcești: Leylâ și Mecnûn (2)” de Urfet Șachir

Mecnûn este fiul unui șef de trib, pe numele său real Kays, care s-a născut în rugăciuni și ofrande. Tribul se numește Benî Âmir și se află în Necid. În anii de școală primară, el o întâlnește pe tânăra Leylâ, o fiică a unui alt șef de trib, de care se îndrăgostește. Leylâ îi răspunde lui Kays cu aceleași sentimente profunde. Ei nu mai pot ascunde această mare dragoste, astfel că nu mai există nimeni să nu fi auzit de relația lor. Auzind de această iubire înflăcărată, care se răspândește peste tot, în scurt timp, mama Leylei se opune cu toată forța acestei relații și face tot posibilul să-i separe. Furioasă la auzul acestor vești, ea îi interzice Leylei să mai meargă la școală și să se întâlnească cu Kays. Însă Kays continuă să se întâlnească în secret cu Leylâ, în timp ce mergeau cu animalele triburilor la păscut. Mama Leylei înțelege acest lucru și găsește leacul separării lor, interzicându-i să mai iasă. Când Kays nu o mai vede vreme îndelungată, se umple de amărăciune și îi spune tatălui său că o dorește pe Leylâ. Prima suferință din iubire începe astfel la Kays. În fața acestei situații, Kays își pierde mințile și lumea începe să-l numească Mecnûn (Nebunul). El o caută pe Leylâ, strigând pretutindeni numele ei. Slujbașii săi, Ömer b. Abdurrahman și Nevfel b. Müsâhık, fac tot posibilul să-l ajute, dar aceste încercări nu reușesc. Tatăl său dorește să-și salveze fiul din această situație și merge la familia Leylei să-i ceară mâna, dar ei nu i-o dau, pe motiv că ar fi nebun. Leylâ fuge de acasă și îl găsește pe Mecnûn în deșert. Aici, el este prieten cu antilopele, gazelele și păsările și a trecut de la iubirea lumească la iubirea divină. Din acest motiv, Mecnûn nu o recunoaște pe Leylâ. Tatăl său îl duce la Kaaba în Mecca și Medina în speranța vindecării sale. În acest loc, unde sunt acceptate rugăciunile, tatăl său se roagă pentru vindecarea lui, însă Mecnûn se roagă la Allah să-i sporească dragostea: O, Doamne, fă-mi necazul iubire și nu mă priva pe mine de ea!” În urma rugăciunii sale, dragostea sa crește și mai mult.

leyla

Mama Leylei face tot posibilul ca ea să trăiască departe de locul în care se află Kays, gândindu-se că astfel îl va uita și dragostea lor se va stinge. Astfel, ea decide căsătoria Leylei cu un alt bărbat, cât mai curând posibil, pe motiv că i s-ar fi pătat onoarea. Dar, pe zi ce trece, iubirea dintre cei doi crește tot mai mult. După un timp, familia o căsătorește pe Leylâ cu un bărbat bogat și respectat, pe nume İbn Selâm. Leylâ reușește să-l țină pe Ibn Selâm departe de viața ei, spunându-i că iubește o zeiță și că, dacă o atinge, și ea și zeița vor fi distruse. Între timp, Mecnȗn, fără să știe toate acestea, fuge de lângă tatăl său și cutreieră oraș după oraș, cu gândul că o s-o găsească pe Leylâ, rostindu-i numele printre lacrimi. Mecnȗn aude în deșert, de la prietenul său Zeyd, de căsătoria Leylei și se întristează foarte tare. El îi trimite Leylei o scrisoare amară, de reproș. La rândul ei, Leylâ îi explică lui Mecnȗn, printr-o scrisoare, situația ei și fiindcă el nu înțelege, ea îl imploră cu lacrimi și reproșuri.

După un timp, Ibn Selâm moare de tristețe, din dragoste pentru soața sa, iar Leylâ se întoarce la casa părintească.

Lunile, anii trec, Mecnûn este frământat de chinurile iubirii. Între timp, toată legătura lui cu lumea e întreruptă și doar sufletul său este viu. El a găsit-o pe adevărata Leylâ spiritual. Relația lui cu Leylâ, în forma fizică, inclusiv cu toate ființele materiale s-a încheiat.

După multe ezitări, ținând cont de toate aspectele, Leylâ începe să-l caute pe Mecnȗn și îl găsește în deșert orbit de atâta plâns. Dar Mecnȗn avea mințile duse din astă lume și, din cauza iubirii divine, uitase de existența fizică a Leylei. El nu o recunoaște și îi spune: „Leylâ este în mine.” Ea își dă seama că el a găsit-o pe adevărata Leylâ și, văzându-i starea, moare pe loc. Cu ochii-i care nu văd și cu mâinile goale, Mecnûn îi sapă groapa și o înmormântează acolo. Se lungește de-a lungul  mormântului ei și se vaită: O, Doamne, nu am nevoie de viață fără lume, nici de lume fără viață!” și moare, îmbrățișând mormântul.

După un timp, prietenul loial al lui Mecnȗn, Zeyd, visează doi îndrăgostiți care s-au cunoscut în grădinile Edenului. „Cine sunt aceștia?” întreabă el și i se răspunde: „Aceștia sunt Mecnȗn și iubita  lui fidelă, Leylâ. S-au întâlnit aici, pentru că au murit curat, intrând pe calea iubirii și nu și-au întinat dragostea cu entuziasmul lumii.”

Charles Pellat, un arabist francez, membru al Académie des Inscriptions et Belles-Lettres și redactor al Enciclopediei Islamului (1914–1992), este de părere că această poveste este o reacție a arabilor din nord, reprezentată de Benî Âmir, împotriva arabilor de sud, afirmând că poveștile de dragoste platonice nu sunt specifice arabilor Uzi Uzre din sud, ci au o poveste similară, cea a îndrăgostitului Cemîl al-Uzrî.

Iubirea adevărată este cunoscută ca fiind „două suflete într-un singur trup”, iar legenda celor două personaje exprimă foarte bine această noțiune devenită o maximă. Ochii sunt orbi și urechile surde în călătoria lungă a iubirii, în seninătatea emoțiilor. Dacă vrei să-ți trăiești emoțiile fără limite, această călătorie îți direcționează inima către o iubire nemuritoare ca această legendă și te îndeamnă să te gândești la iubire ca la mărul de pe tejghea; dacă nu ai bani în buzunar, înseamnă că nu îl vei obține, dacă nu ai emoții, nu vei atinge apogeul iubirii. Iubirea clasică este să-ți arunci inima în foc. Nu vei fi niciodată înțelept. Și plutești în dilema: Este sau nu este logică iubirea?! Viața este atât timp cât te poți îndrăgosti de zeci de ori. Dacă iubirea continuă chiar și după mulți ani, este din cauză că nu o poți realiza cu adevărat. La fel cum florile se deschid în fiecare primăvară, noi ne îndrăgostim în fiecare primăvară, iar vara este anotimpul când iubirea este mai intensă. S-a pus de multe ori întrebarea: De ce vara iubirile înfloresc, iar la sfârșitul sezonului multe se ofilesc?! Posibil ca prima iubire să nu fie cea mai bună, pentru că inima învață treptat să iubească. Că omului nu îi place să iubească doar o dată în viață nu e un lucru adevărat și legendele despre marile iubiri ale vieții pământene o demonstrează. Cei care amăgesc sunt firi insensibile și demolează fără remușcări templul iubirii adevărate. Crezi că ții universul în palme când ești îndrăgostit? Ei, bine, cum iubirea nu are nicio limită, te topești, dispari, fiindcă nu ești deja acolo: în ochi, buze, flori, nopți luminate de lună. Chiar dacă nu poți atinge ceea ce iubești, ești fericit cu această iubire. Aștepți să vină ziua când numele tău va sta în arcada unei inimi.

leviathan.ro

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.