De ce-l mai sărbătorim pe Eminescu?

Iată o întrebare pe care a adresat-o un tânăr jurnalist unui dascăl de limba şi literatura română. Nu cunosc răspunsul care a fost dat unei astfel de întrebări, care, atunci când vine din parte unui tânăr mai poate fi înţeleasă ca inocenţă, dar când vine din partea cuiva care se vrea purtător de opinie, atunci, sigur, apar serioase semne de întrebare legate de profesionalismul pretinsului gazetar.

L-aş fi întrebat pe acest gazetar dacă s-a rugat cu o seară înainte şi, dacă da, de ce se mai roage, doar s-a rugat o dată, nu mai e nevoie să repete rugăciunea!?

De fapt, oficial, îl omagiem pe Eminescu în două momente de calendar – 15 ianuarie şi 15 iunie. I se poate părea cuiva că e cam mult pentru ceea ce filosoful numea „omul deplin al culturii române” sau „poetul nepereche”. Poate crede cineva că Eminescu are nevoie de omagiile noastre? Oare nu noi avem nevoie de binecuvântarea lui?! Nu noi ar trebui să ne declarăm  privilegiaţi că avem în cultura română un astfel de cărturar?

De fapt, poate că n-ar trebui să-l omagiem doar de două ori pe an, ci să-l omagiem în fiecare zi, nu „slăvindu-l de neînţeles, ci sărutându-i versul”, cum ar spune Nichita Stănescu.

Iar omagiul suprem care poate să-i fie adus lui Eminescu este să fie citit, să nu ajungă să fie mai mult citat decât citit. Pentru că mulţi exclamă: „Da, Eminescu e Luceafărul poeziei româneşti, e cel mai mare poet român al tuturor timpurilor”, dar nu-şi amintesc când l-au citit ultima dată, iar lecturile din anii de şcoală sunt o amintire îndepărtată. De-abia pot să spună câteva ceva dintr-o romanţă pe versuri eminesciene.

Fiecare vârstă îl citeşte şi îl descoperă altfel pe Eminescu, el trebuie citit şi recitit nu doar ca poet, ci şi ca prozator, dramaturg, gazetar. El încă mai poate fi nu doar profesorul nostru bun de literatură, ci şi profesorul nostru bun de viaţă.

Noi îmbătrânim, opera lui nu. Îşi păstrează actualitatea, ca orice operă monumentală.

Oricât de agresivi ar fi detractorii contemporani ai lui Eminescu, ei nu pot demola edificiul său cultural. Mă miră cum nişte pigmei, cu sau fără papion, îl aruncă în debaraua culturii pe Eminescu, promovând în schimb tot felul de genii de cartier.

Mă miră cum au tupeul să pună sub semnul îndoielii gustul literar şi judecata unor mari critici ai istoriei literaturii române, cum vor să ardă pe rug o bibliotecă de exegeză eminesciană. Despre niciun alt scriitor român nu s-a scris atât de mult cât s-a scris despre Eminescu. Oare de ce? Nu putem ocoli o astfel de întrebare!

Eminescu îşi aşteaptă cititorii, îi aşteaptă pe cei care vor să se desopere pe ei înşişi prin opera eminesciană. Eminescu e păstorul cel bun, care nu te lasă să rătăceşti.

Că Eminescu e încă citit şi că e citit bine, m-am convins citind şi ascultând câţiva elevi care s-au confruntat într-un concurs „Cuvinte ce exprimă adevărul”. M-am convins că sensibilitatea generaţiei tinere intră în rezonanţă cu opera eminesciană, că operei sale îi sunt găsite chei noi de interpretare şi înţelegere. Mai mult, în cadrul aceluiaşi concurs, la secţiunea interpretare, am ascultat versul eminescian interpretat cu emoţie şi incandescenţa vârstei.

    Aşa poate fi sărbătorit Eminescu, aşa poate fi omagiat Eminescu. Pentru că ziua lui Eminescu trebuie să fie în fiecare zi.

NICOLAE BĂCIUȚ

 

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.