În căutarea Diamantului de Maramureș

Mai întÂi l-am căutat în cărți. ”Istoria Maramuresului”, de Alexandru Filipașcu, ediția din 1940, reeditată în 1997, consemnează (pagina 59): „În anii 1414-1418, o suită de maramureșeni, condusă de vicecomitele Seneslau din Dolha, a însoțit pe Sigismund la Conciliul Ecumenic din Konstanz, unde au făcut furori din cauza giuvaerelor mari care le împodobeau mâinile și armura. De fapt, acestea nu erau decât un fel de cuarț, numit Diamant de Maramureș, care-ți dă iluzia unui diamant veritabil.”
Diamantul de Maramureș mai poate fi întâlnit în literatura de specialitate de acum 200 de ani. În anul 1780, J. E. Fichtel îl semnalează la Bocicoiul Mare (localitate la nord-est de Sighetu Marmației, pe malul Tisei, accesibilă și pe linia ferată Vișeu – Sighet, n.r.) si afirmă că localnicii îi spun dragă. Diamantul de Maramureș este pomenit și de F. Benko (1786) si de G. A. Zipser (1817). Iar J. Jonas, la 1820, îl numește dragomit, derivat de la valahul dragă.
Ce este Diamantul de Maramureș? Nu este din carbon, precum diamantul adevărat, cel foarte scump, ci este un cristal de cuarț, cu dimensiuni de obicei de 1-10 mm, mai rar între 15-20 mm. Este foarte pur, limpede și clar, cu fețe perfecte, care strălucesc în lumina Soarelui. Datorită geometriei perfecte, strălucirii și clarității, diamantele de Maramureș nu necesită șlefuire sau altă prelucrare. În secolele XVII-XVIII, erau utilizate ca pietre de podoabă în inele, paftale, catarame și la ornarea mânerelor de la spade (după ”Diamantele de Maramureș – mineralogeneză și gemologie”, de Virgil Ghiurca și Tiberiu Valaczkai, Universitatea Babes Bolyai din Cluj-Napoca).
Găsisem Diamantul de Maramureș doar în cărți și în literatura de specialitate. Dar nici un exemplar în expozițiile de minerale sau la colecționari. Cum literatura de specialitate dă localizarea pe o vale dintre Bocicoiul Mare și Lunca la Tisa, ne-am propus, un grup de speologi de la Clubul ”Montana” din Baia Mare, să-l căutam.

Încă de la ieșirea din Sighetu Marmației am urmărit, în amonte, firul Tisei. Am depășit Bocicoiul Mare si, pe dealuri, decupati din istorie, parcă-i vedeam pe voievozii maramureșeni cu armuri bătute în diamantele locale. N-am intrat în localitatea Lunca la Tisa, când am identificat Pârâul Potok, care se prelinge printre două dealuri „anoste”. Era primavară și ne încântau ciuboțica cucului și floarea Paștelui.
Eram cu geologul Dumitru Istvan, președintele Clubului de Speologie ”Montana” Baia Mare, cu Ionică Pop, topograf la Agenția de Protecție a Mediului Maramureș, cu Timur Chiș, de la sectia de Științele Naturii a Muzeului Maramureșean din Sighetu Marmației, și cu topograful Stelian Popescu, din București.
Nici unul dintre noi n-a vazut Diamantul de Maramures, îl cunoaștem doar din desene și din descrierile din literatura de specialitate. Urcăm pe firul apei. Și ne asteptam să-l vedem strălucind printre aluviuni. Căutăm, căutăm. Răscolim gresii și marne. Degeaba. Eu renunțasem și fotografiam flori.
Dar Dumitru Istvan dă semnal că a facut o descoperire. Alergîm într-un suflet la locul de unde se strigase. Dumitru, Ionica și Stelian sunt cu picioarele în apa Potokului și sapă într-un șist negru. În care sunt calcite. Iar în diaclazele calcitelor, miraculoasele diamante de Maramureș! Au fețe multiple și perfecte, scânteiază în lumina Soarelui. Nu ne vine să credem că le avem în mână. Pe unele reușim să le extragem din calcit. Colectăm și calcite cu diaclaze, pe care le vom dizolva în acid clorhidric, pentru a fi eliberate diamantele.
Am în mâini un Diamant de Maramureș și îmi place să cred că, printr-o fereastră a istoriei, am întins mâna și l-am cules de pe armura unui voievod maramureșean.

Alec PORTASE / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.