Iată-mă purtând și mască pe străzile ca un deșert ale orășelului meu liniștit, acum de-a dreptul mut sau traversând culoarele goale ale instituției în care activez de ani buni. Îmi este greu să fac abstracție de sentimentul de siderare care mă întreține. Acest sentiment e acolo, în inimile tuturor și e clar vizibil pe chipurile stoarse de mirare și cu aceeași întrebare tronând în creier: de unde și cum „a apărut” invizibilul care ne macină psihic și fizic?! Nu-i așa că nu v-ați gândit vreodată la o întrebare atât de controversată? Nici eu. De fapt, două întrebări într-o singură formulare, că așa se poartă în această epocă: doi în unu, trei în unu… E un aer apăsător. Atârnă greu covidul. Pe suflet, mai ales. Subconștientul încearcă mii de scenarii și leagă supoziții, controverse, ba chiar asigurări din partea unora, nici nu mai contează dacă au un suport sau nu în declarațiile lor, unele fatidice, altele îngânând speranțe deșarte. Nu există nici o îndoială că epidemia de coronavirus a schimbat viața de zi cu zi. Dar câte dintre aceste schimbări sunt permanente? Cum vom trăi când se va termina focarul? Ca un flash, virusul s-a răspândit și niciodată, ca acum, nu a fost atât de aproape de noi și atât de agresiv. Că a mai fost, dar parcă nici nu l-am știut. Doar i se spune „noul” coronavirus. În aceste săptămâni de groază m-am regăsit, de câteva ori, imaginându-mi o distopie apocaliptică, în urma unui virus care ne-a ucis semenii și ne-a închis în case, devastând economia mondială. Coronavirusul face ravagii în întreaga lume, declanșând o criză gravă de sănătate care a pus lumea în așteptare. Va fi posibilă revenirea la „normal”?! Această pandemie ne zguduie certitudinile, economia, relația noastră cu ceilalți și toată viața noastră de zi cu zi. Fără să ne dăm seama, am intrat în panică, iar fobia virusului s-a instalat în noi. Dezinfecția a devenit o obsesie. Goana după măști, halate, mănuși, viziere, ambalaje, plexiglas protector definește criza coronavirusului.
În fața necunoscutului, psihoza contagiunii devine mai epidemică decât boala în sine. Unul dintre factorii care duce de la frică la panică este percepția diferită a riscului, între riscul aparent și riscul real. În discursul său de inaugurare din 4 martie 1933, președintele SUA, Franklin Roosevelt, a început prin a spune cetățenilor: „Singurul lucru de care ar trebui să ne temem este frica în sine”.
Frica este mai nocivă decât virusul, deoarece ne împiedică să răspundem inteligent la epidemie și provoacă patologii sociale grave.
„Frica este un virus, iar vaccinul dvs. este informație”, avertiza virologul italian Roberto Burioni. Și, dintre cele două virusuri, frica este cea care circulă cel mai rapid. Panica este extrem de contagioasă. Ar fi absurd să se minimizeze amenințarea covid-19. Trebuie să ne protejăm în continuare și să nu ne lăsăm amăgiți de măsurile de relaxare. Pentru binele nostru, e bine să fim precauți. Cel mai mare risc este întotdeauna „contagiunea emoțională” care provoacă unele comportamente nesigure și, în același timp, intoleranță și rasism. O întâmplare în Italia relevă un asemenea caz de comportament. Când un adolescent chinez a urcat într-un tren, o femeie a spus cu voce tare: „Acolo. Cu toții vom fi infectați”, la care băiatul a răspuns într-o italiană perfectă, cu accent roman: „Doamnă, în toată viața mea am văzut China doar pe Google Maps”.
În același timp, în Franța, un ziar local a rulat următorul titlu: Alerte jaune (Alertă galbenă), urmat de Le Péril jaune? (Pericolul galben?), și a arătat imaginea unei femei chineze cu o mască. Ziarul i-a cerut scuze repede, dar, ca la vremea morții la Veneția, „ororile diversității” începuseră deja să ocupe imaginația europeană. Ca răspuns, cetățenii francezi de origine asiatică s-au grăbit să posteze pe rețelele de socializare fotografii cu ei înșiși care semnalează „Je ne suis pas un virus” („Nu sunt un virus”). Este greu de crezut în aceste zile că asiaticii din comunitate trebuie să acorde atenție nu numai covid-19, ci și agresivității xenofobiei. Lumea este aspră și crudă. Ca natura, dar cu epitete în plus. Între două înclinații opuse, izolare-nonizolare, ne gândim ce ar fi mai bine să alegem: să ne îndepărtăm cât mai mult de ceilalți sau să ne apropiem prin solidaritate? Trebuie să credem, să adoptăm o atitudine neutră, atât serioasă, cât și conștientă, pașnică și responsabilă, deoarece respectarea oamenilor ne va permite stabilizarea relațiilor sociale și creează un spațiu pentru o viață mai bună, fără altercații și într-o fraternitate solidă și sinceră. Am fost prinși de practici de izolare exagerate și de cultura fricii. Conversația a fost moartă, nu am reușit să facem alte propoziții, decât să ne spunem „stăm acasă” sau „stai acasă” unul altuia. Un stil obsesiv de personalitate care încearcă să reseteze toate riscurile împotriva posibilității morții a devenit tot mai frecvent. Mulți oameni se tem să meargă în fața ușii fără mănuși și mască, deși nu au nicio boală și niciun risc în jurul lor. Întrebările, îndoielile și analizele situației actuale sunt percepute ca neglijență, asalt și lipsă de respect. Există fapte pe care coronavirusul le arată și nu le arată. În ceea ce privește această problemă, există deficiențe grave. Pe măsură ce lumea a fost blocată pe agenda coronei, teama de virusuri s-a răspândit în întreaga lume, care s-a lăsat condusă de propria voință într-o altă lume, cea a exilului în propriul adăpost sau în locul în care a fost prinsă. Cu bărci mici, s-a lăsat în valurile uriașe ale mărilor deschise, în detrimentul morții. Este util să privim evenimentul cu virusul corona ca pe o pregătire mentală și psihologică. Coronavirusul a arătat că persoana care se vede în vârful universului este de fapt cea mai slabă ființă a universului. Acesta a arătat cât de impotente sunt America, Israel, Marea Britanie, China, Rusia, tehnologia avansată, inteligența artificială, puterea de reacție a oamenilor. A arătat cât de aproape este moartea, cât de slabă este credința noastră. A arătat că ne transformăm într-o audiență care nu are altă valoare decât supraviețuirea. Panica generată de coronavirus nu prezintă problemele sociale, psihologice, morale, pedagogice cauzate de această dispoziție de panică. Probabil că aceste probleme multidimensionale vor fi mai mari decât efectul pandemiei. Nu putem vedea o perspectivă de precauție care să se concentreze pe aceste probleme. De asemenea, nu putem vedea determinările și sugestiile de soluții despre care sunt aceste probleme. Cultura fricii în care trăim nu arată în ce fel de lume suntem în derivă. Mulți spun că ne vom trezi într-o lume nouă după pandemie, însă futuriștii sunt de părere că: „A vedea viitorul este o nebunie. Doar cele mai curajoase minți pot îndrăzni să facă acest lucru.” În prezent, asistăm la o schimbare uriașă și rapidă în toate domeniile vieții, care rezultă din marile progrese în știință și tehnologie și în criza globală de sănătate. Cu toate acestea, nu avem idee unde va avea loc această schimbare.
Mangalia, 8 iunie 2020