Cu barca pe Prut

Într-o frumoasă după-amiază de toamnă, după câteva zile de artă și istorie îndesate de-a lungul și de-a latul Insulei Muzeelor, am luat vaporașul din umbra uriașului Dom berlinez, pentru o minicroazieră pe arcul râului Spree. E firul de apă ce despărțea în mijlocul orașului, până la dispariția RDG, Vestul de Est, NATO de Tratatul de la Varșovia, capitalismul liber de socialismul impus cu tancul, economia de piață de cea centralizată, două sisteme, două lumi, deși niciodată berlinezii de berlinezi, germanii de germani. Cortina de Fier era, pe atunci, prelungită și sub luciul apei, cu garduri și mine subacvatice, sub veghea grănicerilor cu degetele încleștate pe Kalașnikovuri. Gândurile, însă, după cum spune un faimos cântec german, erau libere. În dreptul Bundestagului, pe un doc din beton se află niște imense cruci albe, fiecare purtând numele unui îndrăzneț care a încercat pe acolo să evadeze, doar pentru a-și pierde viața…

Noi știm bine, în Banat, ce a însemnat Dunărea care unea cândva „cuscrii” de pe ambele maluri, despărțind, însă, sub amenințarea armelor, Iugoslavia destinsă și prosperă a lui de Tito de supușii exasperați ai lui Ceaușescu. S-a murit și aici, pe capete, dar, cum istoria e scrisă de învingători, mai exact de marii învingători, morții de pe frontiera României nu au contat și nu par să conteze cât nemții pieriți la Zid. Vă veți întreba ce m-a apucat, mai ales că demersurile care mi-au afectat iremediabil cariera, demersuri menite să ofere un strop de reparație morală și un plus de demnitate istoriei noastre încă ascunse, s-au sfârșit tragic, în nepăsare și uitare. Ei bine, știrea că Statele Unite încep să își retragă trupele din Germania, în proporție semnificativă, a declanșat aceste gânduri. Agitata administrație Trump a ordonat recent unui număr de 9500 de militari să își facă bagajele și.. să fie pregătiți să o ia din loc. Stadiul răcelii dintre Washington și Berlin, o răceală palpabilă odată cu refuzul Angelei Merkel de a se deplasa peste ocean la o reuniune G7 cerută de Trump, a ajuns la un punct critic. Dar SUA nu au de gând să părăsească Europa! Moscova continuă să reprezinte cea mai serioasă țintă pentru toate categoriile de forțe ale Pentagonului, chiar dacă Beijingul e o provocare tot mai clară. Și atunci? Și atunci e logic ca uriașa mașinărie de război să nu plece, ci să se mute doar, câțiva pași spre est. În Polonia, premierul Moraviecki declară public că speră ca țara sa să devină noua bază majoră a forțelor americane, găzduite cu toate bagajele, inclusiv armamentul lor atomic (deși asta nu se spune niciodată deschis). Americanii îi vor satisface dorința. Urmează, desigur, România, teritoriu capabil să țină în șah Marea Neagră, în primul rând bazele aeronavale din Crimeea. Cu atât mai mult dacă ar exista și aici niște vectori nucleari… Asta nu e, încă, politica oficială, declarată, a unei țări ale cărei interese externe și naționale au încetat de mult să mai fie decise la București. Românii se vor trezi, pur și simplu, în fața unui fait accompli, cum zic francezii. E în logica militară elementară ca asta să se întâmple, nu sunt necesare explicații elaborate. Și atunci? Atunci există toate șansele ca noul Spree să fie… Prutul nostru cel firav, lipsit cu totul de grandoarea berlineză, dar plin de valoarea Noii Cortine de Fier, ce va despărți Vestul controlat de SUA de Estul fost sovietic pe care Vladimir Putin nu mai e dispus să îl vadă căzând piesă cu piesă, ca într-un joc de domino geopolitic. România a pierdut câteva ocazii istorice în ultimele 3 decenii, dar cea a reunificării cu Moldova a fost, de departe, cea mai importantă. Iar acum nu e numai târziu, ci de-a dreptul imposibil. Șansa ca, atât cât mai trăiesc, să apuc a face vreo plimbare liniștită, cu vreo barcă oarecare, pe Prut, între două maluri românești, fără grăniceri înarmați reprezentând două lumi diferite, a dispărut de o vreme cu totul în nebuloasa gândurilor acelea libere de care aminteam mai sus. Măcar de am rămâne în pace…

America, sfâșiată în aceste zile din străfunduri de probleme interne, pleacă din Germania reunificată dar nu pierde nimic din forța de a se impune în partea noastră de lume. Cu atât mai mult cu cât în Serbia, Rusia pare să se miște dezinvolt, fără gânduri de a abandona ultimul ei bastion din Balcani. Nici Ungaria, ori Bulgaria, nu sunt lipsite de interes în context. Republica Moldova, cum ziceam… Da, e cert că istoria nu o scriem noi, cei ce ne credem pietre de hotar ale istoriei locului, bănățeni, valahi, secui, unguri, ardeleni, sârbi, macedoneni, bulgari, moldoveni și încă atâția alții. Istoria o scriu, în pofida victoriilor sau înfrângerilor de parcurs, doar cei puternici, ce desenează și înarmează hotarele pe deasupra noastră, ca peste o geografie a banalității în care marșul lor avid de dominație se trasează la scară mare, globală, așa cum s-a întâmplat de fiecare dată în trecut. Fără prea mare atenție la… detalii.

 

Lucian RISTEA

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.