„In memoriam Mihai Brediceanu”

În vara lui 1986, stagiunea Filarmonicii „George Enescu” din București se încheia cu un eveniment memorabil: Oratoriul „Ioana d’Arc pe rug” de Arthur Honneger, sub bagheta lui Mihai Brediceanu, într-o versiune semi-stage, cum i-am spune noi astăzi, în regia Cătălinei Buzoianu, care imaginase, atât cât permitea Ateneul Român, mișcare scenică și efecte sugestive, personajele purtând costume de teatru la rândul lor potrivite, mai ales că partitura lui Honegger este foarte ofertantă în această privință (roluri vorbite, teatralitate evidentă). Nu era o primă audiție în România, oratoriul se mai cântase cu mulți ani înainte, în ediția a III-a, din 1964, a Festivalului Internațional „George Enescu” (dirijor: Mircea Basarab, Filarmonica „George Enescu”), dar era cu certitudine o raritate – și o raritate era însăși posibilitatea de a-l programa, în acei ani restricțiile financiare resimțindu-se tot mai mult la instituțiile de cultură, de la plata drepturile de folosință a unei opere, până la, în cazul muzicii, dificultatea de a plăti suplimenți la partituri care solicitau mai mulți instrumentiști decât avea o orchestră filarmonică sau de operă… Mihai Brediceanu, director general al Filarmonicii bucureștene (1982–1990), obținuse, din câte am aflat, dreptul de folosință a partiturii (care nu fusese achiziționată pe termen lung în România) prin relații personale la Ambasada Elveției la București. Erau vremuri grele pe care muzicianul român, al cărui centenar îl aniversăm astăzi (n. 14 iunie 1920 la Brașov; m. 4 martie 2005) le-a străbătut cu demnitate profesională, cu înțelepciune și, desigur, cu mari eforturi, mascate uneori de zâmbetul și eleganța „de boier” din alte timpuri, cu care își întâmpina semenii. Dirijorul Mihai Brediceanu are, de altfel, mari merite în epocă. El este cel care a preluat de la Constantin Silvestri conducerea muzicală a capodoperei enesciene, Oedipe (Oedip în versiunea românească, potrivit obligațiilor impuse de comuniști de a cânta orice operă în limba română, pentru a o face înțeleasă de publicul… larg), după premiera națională de la Opera Română (22 septembrie 1958, la finalul primei ediții a Festivalului „Enescu”), cu distribuția de aur: David Ohanesian (Oedip), Elena Cernei (Iocasta), Nicolae Secăreanu (Tiresias), Zenaida Pally (Sfinxul), Ionel Tudoran (Laios), Alexandru Enăceanu (Creon), George Mircea (Păstorul), Ioan Hvorov (Marele preot), Valentin Loghin (Phorbas), Jean Bănescu (Paznicul), Ladislau Konya (Tezeu), Valentina Creţoiu (Antigona), Maria Săndulescu (Meropa). Și atunci fuseseră serioase probleme, de data acesta cu cenzura ideologică: politrucii staliniști aprobaseră de principiu includerea în program a premierei, pentru a-l omagia în acest fel pe George Enescu, dar, văzând libretul în traducerea lui Emanoil Ciomac, s-au… speriat, considerând că opera e mistică… zei, destin etc., până la detalii de text. Puțin a lipsit ca spectacolul să fie interzis sau, absurd!, să se suprime actul al IV-lea, cel mai… mistic… S-a făcut până la urmă un compromis, câteva schimbări în text și, mai ales – și mai speriați de succesul din seara premierei! – a fost interzisă publicarea de cronici ale spectacolului. A scăpat un singur articol, în „Tribuna” de la Cluj, semnat cu pseudonim: I. Văleanu (Ilie Balea). După câteva reprezentații în stagiunea 1958–1959, autoritățile comuniste au reușit însă să-l scoată de pe afiș. Cu eforturi extraordinare, după îndelungi demersuri de convingere a corifeilor realismului socialist, Mihai Brediceanu, devenit în 1959 directorul Operei bucureștene, l-a repus pe afișul celei de-a doua ediții a Festivalului Internațional „George Enescu”, în 1961, de atunci rămânând în repertoriul curent al Operei din București până în anii ’80 şi fiind prezentat cu succes în turnee în străinătate. În 1964 a apărut versiunea discografică la „Electrecord”, cu Mihai Brediceanu la pupitrul dirijoral (înregistrare realizată în perioada aprilie–iunie 1964, în sala de marmură a Casei Scânteii, devenită studio „Electrecord”; prima versiune discografică a operei enesciene): David Ohanesian (Oedip), Dan Iordăchescu (Creon), Ladislau Konya (Tezeu), Valentin Teodorian (Păstorul), Elena Cernei (Iocasta), Maria Săndulescu (Meropa), Zenaida Pally (Sfinxul), Maria Șindilaru (Antigona), Constantin Gabor (Paznicul), Valentin Loghin (Phorbas), Viorel Ban (Marele preot), Ioan Hvorov (Tiresias). Corul și Orchestra Operei din București. Dirijorul corului: Stelian Olariu. Mult timp aceasta a rămas singura înregistrare pe disc a operei Oedip și singura înregistrare românească, până la restituirea pe CD a versiunii de la premiera din 1958, înregistrare din spectacol, din Fonoteca de aur a Radioului –  Editura Casa Radio, 2011.

Lui Mihai Brediceanu, dirijor de operă într-o perioadă de glorie a teatrului liric bucureștean, îi datorăm și o remarcabilă versiune discografică a Bărbierului din Sevilla de Rossini (Electrecord, 1961) cu: Nicolae Herlea (Figaro), Magda Ianculescu (Rosina), Valentin Teodorian (Contele Almaviva), Constantin Gabor (Don Bartolo), Valentin Loghin (Don Basilio), Maria Săndulescu (Berta), Ștefan Petrescu (Fiorello, Ofițerul). Corul și Orchestra Operei Române din București. Dirijorul corului: Cornel Trăilescu. Perioada directoratului său a însemnat și multe titluri noi în repertoriul instituției, care se lăsaseră așteptate multă vreme, între care Orfeu de Gluck, Cavalerul rozelor de Richard Strauss, Pelléas și Mélisande de Debussy, Logodnă la mânăstire de Prokofiev, și numeroase turnee, cele mai importante de fapt din istoria instituției (Moscova, Paris, Atena, Lucerna ș.a.)

După 1990, Mihai Brediceanu a avut inițiativa de a înființa o uniune de creație dedicată interpreților, coregrafilor și criticilor muzicali, cu scopul de a continua fosta secție a Asociației Oamenilor de Teatru și Muzică (ATM), protejându-le astfel profesia, drepturile de autor și organizând activități de profil (de exemplu, primul Festivalul al Tinerilor Dirijori, la Bușteni și Sinaia). S-a numit, în 1995, când a fost înființată, Uniunea Interpreților, Coregrafilor și Criticilor Muzicali din România și, prin demersurile ulterioare ale lui Mihai Brediceanu, a obținut statutul de organizație de utilitate publică, putând astfel asigura membrilor săi indemnizații la pensionare și indemnizații de merit.

Tot lui Mihai Brediceanu îi datorăm o ediție de răsunet a Festivalului Internațional „George Enescu”, în 1995, ediția a XIII-a, al cărei președinte a fost, care a reunit mari nume ale muzicii internaționale, relansând de fapt acest festival, după o perioadă mai puțin fastă. În toamna lui 1995 au concertat la București, între alții, Yehudi Menuhin, Lorin Maazel, Georges Prêtre, Ghenadi Rojdestvenski, Zubin Mehta, Sergiu Comissiona, Yuri Temirkanov.

Costin Tuchilă

leviathan.ro

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.