Mama a plecat într-o dimineață înainte de răsăritul soarelui. Nu m-a trezit. Deși, nu dormeam. Știam că trebuie să plece încă din ajun. Am auzit-o cum discuta cu tata sub nucul din spatele casei. Pleca undeva departe, într-o țară de care nu mai auzisem până atunci, dar din vorbele mamei am înțeles că era una tare frumoasă și acolo va câștiga mulți bani.
Mă prefăceam că dorm când i-am simțit buzele reci lipindu-se de fruntea mea. Aveam lacrimi în ochi, dar îi țineam strâns închiși, ca nu cumva acestea să se prelingă pe obraz și mama să vadă că nu dorm. Eram deja un copil mare. Și auzisem că oamenii puternici nu plâng niciodată. Așa voiam să fiu și eu – puternic. Și de atunci, nu știu dacă am mai plâns vreodată. Dar când simțeam că acestea curg pe interior, îmi strângeam buza de jos până la sânge și le porunceam în gândul meu să se retragă. Nu voiam să mă vadă lumea, dar nici tata, care credea că numai femeile plâng, din neavând ce face sau ca să atragă atenția celor din jur.
De la plecarea ei au trecut mai bine de câteva luni, când într-o bună dimineață tata m-a anunțat că pleacă în aceeași străinătate, ca s-o ajute pe mama. Iar eu va trebui să am grijă de casă, de păsări și să n-o supăr pe bunica, care se apropia cu repeziciune de 72 de ani. Și a plecat. Aveam pe atunci 12 ani. Și n-am mai știut nimic de ei încă douăzeci.
Bunica plecase de mult sub țărână, iar eu mă țineam de promisiune având grijă de casă și de nucul cel bătrân până într-o zi când poarta s-a deschis și a intrat mama. N-am cunoscut-o. Era atât de elegantă cum n-am mai văzut pe nimeni în satul nostru. De bucurie, m-am repezit s-o îmbrățișez, dar m-a oprit, afirmând că-n ziua de astăzi nu mai sunt la modă îmbrățișările și pupăturile. Apoi a trecut repede pe lângă mine și a început să se strâmbe la tot ce vedea în jurul ei. Nu s-a așezat nici pe scaunul meșterit de bunicul la nașterea ei. Avea prea multe crăpături și cuie, iar o doamnă care se respectă nu se așează pe unde apucă, mi-a zis atunci.
S-a uitat apoi de câteva ori în partea nucului, care avea câteva crengi uscate, dar care și el o așteptase și mi-a poruncit să-l tai și să-l pun pe foc ca să nu mai facă umbră degeaba. Și-n mai puțin de-o oră a ieșit pe-aceeași poartă, fără să mai întoarcă capul!
Însă abia atunci mi-am dat seama că de la plecarea ei, eu n-am mai crescut. Dar am rămas același copil de altădată, doar cu părul cărunt, mereu în așteptare. Un copil deghizat într-un om mare, flămând de iubirea ei. Și un invidios pe toți copiii de peste gard care aveau părinți.
Aș fi preferat să fiu și eu certat, ca și toți ceilalți, pentru notele bune sau rele de la școală, numai să nu plece. Aș fi umblat desculț prin noroi și nu aș fi cerut nimic. Nimic. Doar poate mângâieri… Și totuși, în lipsa lor, n-am plâns. N-am plâns nici atunci când copiii satului aruncau cu pietre în urma mea și mă porecleau: orfanul. N-am plâns nici atunci când eram singur și bolnav. Am învățat să înfrunt grijile ca un bărbat, fără să pun întrebări. Și nici acum n-am întrebat-o nimic.
M-a sunat doar pentru câteva clipe când era deja în avion, încurajându-mă să-mi găsesc o fată frumoasă și să mă însor. Dar să am grijă de aspectul meu fizic, că prea am îmbătrânit. Dar aici nu avea dreptate. Nu eram bătrân. Eram încă un copil. Un copil cu părul cărunt, flămând de iubire.
Și brusc, am început să nu văd. Mi s-au umplut ochii de apă. Deși afară nu ploua. O fi fost probabil de la vânt, de la bătrânețe sau așteptare, cine știe?
Doina DABIJA / UZPR Chișinău