Întrebarea a început să mă preocupe la propriu cam prin anii ’80 – 81, când cu surpriză am descoperit în cutia poștală o invitație pentru o vizită în Israel. Ea venea de la câțiva colegi din liceu („Mihai Eminescu” – Satu Mare) stabiliți în urmă cu 20 de ani în Orientul Mijlociu.
În vremea aceea Orientul Mijlociu – oricare dintre ele – apropiat, mijlociu sau îndepărtat – era pentru mine, pentru mulți români, foarte departe (un vis îndepărtat).
Pentru a putea ajunge la prietenii și colegii mei de pe țărmul Mediteranei, chiar având o invitație, însemna o problemă complicată. Un
drum lung la București, zile de așteptat în fața ambasadei Israelului, interviuri cu funcționari, mai multe discuții cu cei în drept (!) și, în final, obținerea unui pașaport care va sta permanent la miliție și doar în timpul călătoriei în buzunar.
O parte plăcută erau pregătirile pentru drum, alegerea cadourilor pentru prieteni și în sfârșit cursa El Al de la Băneasa la Tel Aviv (Ben Gurion). Urma un zbor scurt de noapte încheiat cu spectacolul luminilor aeroportului și ale orașului. Imagini feerice de care în România acelor vremuri întunecate (la propriu) nu aveam parte.
Azi, același drum înseamnă două ore de la Baia Mare la Cluj, un zbor de la șase dimineața și la ora 10 cel târziu îți bei cafeaua cu prietenii. Urmează discuții despre programul vizitei, despre trasee, despre locurile încă nedescoperite dintr-o țară pe care deși o cunosc destul de bine, o descopăr de fiecare dată la fel de fascinantă și surprinzătoare.
Pe scurt, sunt locuri incredibil de aproape și de tangibile care pot și merită văzute.
Victor Mihalca / UZPR