Încă nu se risipiseră vibrațiile zilelor din raiul verde al plaiurilor moldovene, de la poalele Ceahlăului până în sus pe malul Bistriței, la Rarău, când iarăși o altă chemare căreia să nu-i poți rezista… Sărbătoarea iei în preajma Sânzienelor… întâlnirea cu „Domnițele cu altițe”…căci așa se cheamă acest mănunchi de doamne tinere și mai puține tinere de ani, dar toate cu nestrămutată dragoste de portul nostru, tradițional, ba chiar mai mult cusătorese de ie românească, că dacă Franța a recunoscut ia românească, o vom fi uitat noi descendentele celor ce au adus-o la artă universală ? Oare încă nu a ajuns în patrimoniul mondial ? Cea pe care regina noastră Maria, îndrăgind-o și lumind-o, alături de prințesele românce a purtat-o la ceremonia Marii Uniri, la care a contribuit cu trup , dar mai ales cu sufletul ei generos dedicat țării ei, pe care a iubit-o cu dor nestins..
Întâlnirea din acest an era la statuia lui Mihai pe Kisselef și ce minune, cum soseau mândrele purtătoare a costumelor din toate colțurile țării, le-au scos din lăzi sau locuri anume tăinuite ca pe cele mai de preț veșminte, așa cum învățaseră de la bunici și străbunici când se pregăteau cu hainele de duminică spre a se duce la biserică, să mulțumească celui de sus pentru tot ce le dăruise, de la copii frumoși și sănătoși, de la sporul în gospodărie la recolte mănoase, de la puterea de muncă și rodul ei cinstit… căci doar așa se putea înfăptui România Mare, pavăză la poarta Europei și în sfârșit recunoscută de marile puteri, ce se vor fi convins că dorul românilor venise, vremea de a fi împlinită.
Mi-am scos și eu unul din costumele din colecția mea de ii și fote, cea pe care o purtase mama mea la una din serbările, ce altădată se aflau în preocupările profesoarelor din școli și licee, promovând dramaturgia națională și creația de dragoste de țară și de neam.
Mă uitam la bucuria întâlnirii simțeam orgoliul de a-și arăta fiecare costumul ce-l purta, descriindu-l cu specificul locului de proveniență, căci fiecare colț își poartă însemnele, și-n fiecare neasemuita ie e cuprinsă nu doar măiestria celei ce va fi cusut-o sau ales-o în război, înnobilând-o cu gândurile sale de dor, de jale, de grijă, de dragoste sau durere, pentru că doar ele se pot citi în armoniile de alesături și îmbinări de culori, asemeni câmpurilor împestrițate cu mândre flori ale plaiurilor noastre….
Nici o altă paradă vestimentară oricât de faimoasă de nume, de participare, ca să nu amintesc și paradele recente, uluind prin senzațiile „ împotrivirii la… firesc”, nu se comparau cu farmecul și varietatea celor realizate, căci aici se resimțea vibrația sfântă a ineditului creator și purtător…
Când m-am retras, în drumul spre casă, purtată mai curând de înaripatul 
suflet și de o energie învăluitoare ca o mantie fermecată, socoteam că cel mai frumos lucru ce mi se întâmplase era cerința unei tinere de a-mi fotografia altița iei, cu mărturisirea că și-o coase singură… ce confirmare mai reală – că tot ce simțeam în prezența domnițelor cu altițele lor nu era decât purul adevăr ? În fața Muzeului Țăranului Român am jucat Hora Unirii… poate ne-o fi văzut și întemeietorii Alexandru Tzigara Sămurcași , dar și Horia Bernea… După ce ne-am salutat și chiar îmbrățișat din priviri, după ce ne-am admirat reciproc și ne-am povestit podoabele ce le purtam am pornit la plimbare, pe sub umbroasa galerie verde, spre Muzeul Țăranului Român unde am încins hora unirii. Mai cântam și alte cântece, și chiar o doamnă știa să și horească, apoi ne-am oprit la în fața Ateneului și am continuat să mergem până la Biserica Stavropoleos, în pitoreasca curte cu pietre și vestigii din bisericile dispărute.
Se întâmpla în preajma zilei Soarelui, ziua cea mai lungă a anului, când Soarele rămâne să lumineze cel mai îndelungat timp, în țările nordice aproape nu mai apune și nordicii îi dedică sărbătoarea Luminii și căldurii binefăcătoare… și câtă nevoie avem de ele, acum … și mereu…
Clementina Timuș / UZPR