„De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece”

„Domnul cel de pasăre măiastră,/Domnul cel de nemurirea noastră” și vocea lui Ion Aldea Teodorovici aduc în sufletul meu, în adâncul sufletului, o bucurie-durere copleșitoare. [ Grigore Vieru, „Eminescu” ]

Bucuria vine din metafore miraculoase, durerea – din răutatea, atacurile contem-poranilor lui Eminescu. Nu-i deranja textul poetic, îi înfuria ziaristul de la „Timpul” unde Eminescu a publicat analize economice și politice necruțătoare, ignorând sfaturile și avertismentele chiar şi pe cele ale lui Titu Maiorescu care îl chemase la București.

Eminescu acumulase vaste cunoștințe istorice, filozofice și economice, era informat asupra vieții politice iar analizele sale arătau minciuna, jaful din epocă. Ziaristul avea forța de expresie a poetului. Nimeni nu a putut să îl oprească, nici măcar prietenii trimiși de Titu Maiorescu. Cine vrea să studieze epoca politic-istoric-economic, poate descoperi hoția, fățărnicia clasei politice. Apelurile lui Carp, de la Viena îi îndeamnă pe șefii de la București: „și mai potoliți-l pe Eminescu, odată”. Și l-au „potolit” internându-l în stabilimentul lui Suțu, unde i-au administrat mercur în doze mortale…

În scurta mea prezentare, solicitată de prietenul meu Florin Cristian Gheorghe, încerc să vă atrag atenția asupra numeroaselor documente inedite, descoperite în arhivele românești și străine. Pe mine mă bucură că doi matematicieni au curajul și forța de a căuta adevărul despre ultimii ani ai vieții lui Eminescu. Florin Cristian Gheorghe și Tiberiu Spircu sunt hotărâți să vă prezinte documente de urmărire polițienească a lui Eminescu, scrisori originale care arată că cineva a mințit când a negat că vestita ladă cu manuscrise eminesciene a ajuns la el. Iar eu îmi imaginez spaima ce l-a cuprins inventariind filă cu filă însemnările ziaristului și poetului de geniu.

Eminescu știa că era urmărit pretutindeni de poliția secretă austro-ungară dar nu a putut să își salveze însăți viața de trădarea otrăvită din propria-i țară. Avea puțini prieteni, din păcate singurul adevărat prieten a fost Ion Creangă, care-l chema să se întoarcă în dulcele târg al Iașilor.

M-am întrebat, desigur, când a fost fericit Eminescu. Sigur-în copilăria de la Ipotești și apoi la Cernăuți, apoi la Iași. Și era inconștient fericit când nopți la rând „somnul, vameș morții” nu voia să-i ia vamă…

Geniul său deranjează și acum în propria-i țară. Sunt unii reptilieni care îl declară mort, depășit, inactual adică pentru tânăra generație. Ca într-un coșmar, viperele-țâșnitoare, dinozauri mătăhăloși îl atacă, oferind un aspect grotesc, pentru că ei nu înțeleg fenomenul omului de geniu.

Eu sunt convins că România profundă îi citește opera și generații după generații îl vor așeza la înălțimea supremă a gândurilor și sensibilității la care a ajuns spiritul românesc în eternitate.

Citiți cu atenție ineditele publicate aici și încercați să înțelegeți ansamblul fenomenului.

Ce bine ar fi fost să avem un „Institut Național Eminescu”!

Poate că în zgomotul și furia vieții de astăzi va veni un moment de pace și armonie și vom înțelege că altfel nu-l vom mai ceti pe autorul „Luceafărului”, amenințat de reptilieni, de dinozauri…

Radu Rotaru

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.