DEMOCRAȚIA – ÎNGER SAU DEMON?
Profesorul Janet Nică (n. 12 mai 1948) este un autor prolific, a cărui ”specializare” în umor (resortul Epigramă) nu exclude expediții încununate de succes în teritoriile îmbietoare ale poeziei, aforismului, eseului. Are reușite excepționale în abordarea tematicii școlare, în catrene spirituale (aviz antologatorilor). În cele circa 20 de volume publicate până în prezent, se constată predilecția pentru poeziile cu formă fixă (sonetul, epigrama, haiku-ul).
În cartea de față, cu un titlu calchiat după ”Les fleurs du Mal”, cel al cărui prenume masculinizat derivă din femininul Jeanette, se asortează foarte bine cu atât
de românescul Nică, disertează despre ”beneficiile” demo-crației noastre specifice. Demo(no)cratia propusă de autor reprezintă o noțiune a cărei semnificație se lasă, așadar, lesne descifrată. Conceptul în sine – democrația – este amintit ca atare numai în 15 din cele 276 de catrene care compun volumul, prin relevarea, aproape în exclusivitate,
a notelor ce contribuie la perceperea lui în altă accepție decât cea clasică.
Democrația a fost și, desigur, va mai fi demonizată, dar ea va continua să fie un reper de cultură și îndeosebi de civilizație pentru o umanitate din ce în ce mai debusolată. Pentru că democrația mai are multe de oferit până să-și epuizeze potențialul în urma unei îndelungate folosințe
– evoluția ei de-a lungul istoriei este în grad înalt, pilduitoare –, multora apărându-le ca muză sau zeiță. Oricum, ea rămâne, poate, cel mai frumos dar făcut de greci umanității, filosofiei politice a acesteia.
Cât despre noi, Românii, ne place să credem în sloganul potrivit căruia ”democrația salvează România”. Ce-i drept, ea bântuie și, deocamdată, este o temă de neneglijat din moment ce, ”jucată” ca o farsă, ea își face apariția pe caii cei mari în ograda umorului care nu se arată câtuși de puțin deranjat de această intruziune. Că poate acționa ca un cal troian, este cu totul altceva. Dar cine este dispus să acorde credit avertismentelor de cassandră ale epigramistului, cum este cel vehiculat
într-o aserțiune de genul celei vizându-i… chintesența:
”Cum votul e, de-acum, universal,
Popoarele iubesc solemnul truc:
O zi, la patru ani, e carnaval,
Iar, patru ani, la rând, e… balamuc!”
(Chintesență democratică)
Epigramistul are dreptate și atunci când recurge la o manieră reducționistă de definire a unui Stat democratic, cum pretinde a fi al nostru:
”Cum, din tradiții, se-nțelege,
Și nu avem nimic de spus,
La noi, prostia este lege…
ȘI NIMENI NU E MAI PRESUS!”
( Stat democratic)
Nu se înșeală autorul nici când atribuie democrației urmări precum cele ce urmează:
”Democrația, plai cu vise,
E-acolo unde, ca răsplată,
Bibliotecile-s închise,
Dar cârciumile… niciodată!”
(Definiție)
Democrația devine falsă atunci când proclamă
și/ sau conferă unele drepturi și libertăți iluzorii, inconsis-
tente:
”Democrația, azi, pe val,
Ne-a dat cu-atâtea bunătăți,
Și dreptul excepțional
De-a debita banalități!”
( Libertate fără frontiere)
Mai trebuie să mire faptul că, pentru autor și nu numai, demagogia apare ca o parte indisolubilă a demo-crației?
”Pe-al nostru mioritic plai,
Drept rod al noului Sistem,
Trăim, se zice, ca în rai,
Dar, proști fiind, habar n-avem!”
(Inconștiență)
O democrație sui-generis, cum este cea românească de azi, percepută în articulațiile ei nefuncționale, trimite la
o expresie celebră iscată în timpul marii și sângeroasei revoluții franceze de la 1789:
”În țară nu e PÂINE!” strigă
Poporul nostru-n ritm alert,
Dar, cum nu e nici MĂMĂLIGĂ,
Speranța noastră e-n…DESERT!”
(Democrație originală)
În strânsă legătură cu democrația de la noi (mai degrabă cu efectele acesteia) sunt restul epigramelor, nu puține antologice, din volum. Câteva mostre pot servi de exemplu:
”În țara mea, o perlă-a firii,
Era nevoie viscerală
De-o Catedrală-a Mântuirii,
Căci multe sunt…de mântuială!”
(Era nevoie)
De aceea, sentința epigramistului, oricât de dură, nu poate fi decât cea justă:
”Realitatea, dacă vreți,
A demontat minciuna:
”ROMÂNUL ARE ȘAPTE VIEȚI!”
Dar viață nu-i niciuna!”
(Pragmatism)
Gravitând în jurul aceleiași idei (de democrație), ne întâmpină o judecată deconcertantă:
”Mulți se sinucid cu gaze,
Cu otrăvuri, cum se știe;
Japonezii-au kamikaze,
Noi avem… democrație!”
(Fel de fel)
Dacă excesul de democrație este foarte rar întâlnit, în schimb, încălcarea regulilor democratice este o practică tot mai întâlnită, cu consecințe dintre cele mai nocive. Astfel încât suntem nevoiți de a lua act de scepticismul epigramistului, atunci când se încredințează că:
”Azi, când lumea-i o morișcă,
Mi-am privit, mai bine, neamul
Și-am văzut că-n țară, mișcă
Numai râul, numai ramul…!”
(Mioritică)
Soluția este cunoscută de mult, fiind conținută în celebrul îndemn ”Deșteaptă-te, Române!”. O astfel de deșteptare a avut loc în Decembrie 1989.
Pentru adevărul ei, pe cât de amar, pe atât de ade-vărat, merită reprodusă această strofă care indică, dureros, locul nostru – real – în lumea de azi:
”Eu am, pe gânduri, ceață și omăt,
Și-ntreb ca mioriticul din turmă:
De ce mai dăm cu-o oră îndărăt,
Când știm că suntem cu un veac în urmă?”
(Ora de toamnă)
Pentru a legitima o poantă de mare efect, epigra-mistul comite, intenționat, o greșeală, pentru că la trecerea la ora de vară, de fapt, ceasurile se dau înainte: ”ora trei devine ora 4”, deci, nu am dat cu-o oră înapoi”. Însă, chiar restabilit, adevărul în privința orei de vară, ”când s-au dat ceasurile înainte”, diagnosticul în ceea ce ne privește, rămâne același:
”Susțin ideea, cu elan,
Și-i chiar un stimul pentru minte,
Căci, doar așa, din an în an,
Mai dau Românii înainte!”
(Ora de vară)
Că aspectele semnalate de epigramist nu sunt imputabile în totalitate, democrației, este un adevăr care n-are nevoie să fie reafirmat printr-un referendum al cititorilor noului său volum. De aceea, întrebarea din titlul acestor rânduri introductive, ar trebui reformulată deopotrivă de prefațatorul și cultivatorul florilor demo(no)crației.
George Corbu