Profetismul lui Mihail Eminescu (14)

„Din portretul lui Iorga, se desprinde un Eminescu profet şi educator al naţiunii”. (Septimiu Bucur)

Profetismul dacului Mihail Eminescu este un neîntrerupt Itinerar spiritual, ce dă undă fundamentală discursului, dialogului, convorbirii, comuniunii, propagând profunda legătură dintre geneza spiritului naţional şi viaţa sa tainică, lăuntrică, revărsătoare ca o mare cascadă. Spiritul pentru profetul Mihail Eminescu este acea conştiinţă a trezviei care trebuie absorbită, trăită, vieţuită, educată, situată la frontiera triadică Dumnezeu-Om-Cosmos, ce se pogoară definitoriu pentru cunoaşterea Adevărului absolut şi realitatea concretă în care sălăşluieşte comunitatea prezentă – poporul creştin ce trebuie călăuzit, păstorit, pentru a-i da creaţie, valoare, sens, demnitate, onoare, mândrie, jertfă, biruinţă, cruce, înviere, nemurire.

Constantele existenţei creştinului ortodox dacoromân sunt reprezentate de timpul pe care credinciosul şi-l face nemuritor pentru a păşi în tărâmul veşniciei, legând începutul vremii sale luptătoare, de căutare, de cunoaştere, cu sfârşitul-finalitate de devenire al mântuirii sale. Transcendenţa cuprinde desfăşurarea Creaţiei prin Creaţia Hristică a îndumnezeirii Omului. Multiculturalitatea sa religioasă prin aprofundarea comparativă a Istoriei Religiilor, i-a adâncit mai mult cunoaşterea creştină, rămânând permanent în sânul Tradiţiei ortodoxe, reîmprospătând continuu spiritul, dându-i un nou înţeles prin cultul filosofiei sale creştine, aspirând excepţionale trăiri lăuntrice, tresăriri metafizice, limpeziri mistice, vibraţii sublime.

Ca toţi marii Profeţi ai Ortodoxiei, Mihail Eminescu şi-a exercitat misiunea şi vocaţia apostolică, luând pulsul naţiei sale creştine, făcând eforturi eroice, jertfelnice pentru ca inima poporului să poarte dragostea de Neam şi de Dumnezeu, prin faptele măreţe, miraculoase, legendare ale Străbunilor şi Strămoşilor noştri, transmise cu valoare sacră de Testament. „Memoria credincioşilor, sublinia Marius Vasileanu, este împrospătată periodic în istorie prin prezenţa acestor oameni ai lui Dumnezeu, tocmai pentru a ne fi întărită credinţa că n-am fost părăsiţi vreodată şi că puterea cu care au fost investiţi Sf. Apostoli s-a transmis, până în zilele noastre”. (Altfel despre Părintele Arsenie Boca în convorbiri realizate de Marius Vasileanu, Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 16)

Viaţa, faptele, creaţia, geniul, creştinul, poetul, filosoful, istoricul, jurnalistul, analistul politic sunt constante profetice care vorbesc de la sine despre trăirismul său ortodox, încorporat în fenomenele tradiţiei spirituale, determinând extinderea antropologiei creştine, exprimându-se prin autoritatea Cuvântului, prin lumina Adevărului lui, prin muzica grăirii sale serafice, prin tâlcuiri adânci, prin răstălmăciri înalte, prin simboluri vii, prin azururi diafane, conştientizând că forţa morală, puterea credinţei şi dragostea iubirii de Dumnezeu şi de Neam aparţine doar acelor Oameni Excepţionali, acelor oameni chemaţi şi aleşi mesianici.

Profeţii, călăuzitorii, legiuitorii, îndrumătorii, ocrotitorii, învăţătorii, preoţii, monahii au menirea sacerdotală de a învăţa permanent, învăţând semnificaţiile adevărate ale vieţii, dar mai ales ale onoarei, demnităţii, libertăţii, adevărului, dragostei, frumuseţii, jertfei, învierii – aceleaşi reînfloriri tainice care răspândesc mireasma lor angelică în corola Tradiţiei sfinte. Conştiinţa Profetului a devenit în egală măsură religioasă şi naţională, în care ideea şi sentimentul au căpătat valoare spirituală de coesenţă a etnicului, devenit una dintre forţele de mare amploare care determină în mod pregnant istoria naţională, dar şi pe cea universală. Profetul nostru şi-a dobândit faţă de naţiune o identitate plenară de idei, de sentimente, de voinţă stăruitoare, prin profunzimea spiritului său de aprofundare a tradiţiei, de amplificare a culturii, de determinare a caracterului elitist, de efervescenţă religioasă, de exaltare naţionalistă, care să coreleze acea ereditate ontologică adâncă, axată pe o educaţie eminamente creştină, peste care să se aşeze ca o corolă, o suprastructură culturală, ce dă integralitate spiritului ortodox printr-un fel anume de păstrare, de transmitere a Tradiţiei sacre.

Patria este entitatea sfântă, care îşi ia viaţa mai întâi din acel primordial Pater ceresc-Tatăl Familiei Dumnezeeşti, apoi, din faimosul pater ontologic – tatăl familiei pământene, a locului natal-rădăcina eului lui, în al cărui trunchi, cadru şi structură a luat naştere fenomenul vieţii, eredităţii unei ginte, trib, popor, neam, consolidându-se ca forţă, putere, conservare, coeziune, înmulţire, existenţă prin legătura de sânge şi cea religioasă-cultul morţilor, într-o slăşluire reciprocă, Familia – patria cea mică, patriarhală fiind prima mamă-fiică a Patriei celei Mari.

Altă semnificaţie, alt simbol, al sens al Patriei este sinonimul Ţară, întrupat din rădăcinile primordiarului Ţăran, care şi-a aşezat Vatra în Ţarnă/Ţarină, sacralizată apoi spiritual ca ţărână sfântă prin sângele eroic-martiric al urmaşilor deveniţi faimoşii Strămoşi şi Străbuni. Ţarina cuprinde pământul, adică Terra, dar în acelaşi timp îmbrăţişează strămoşii-Pater. Moşii şi Strămoşii au trecut din viaţa existenţei – focul Vetrei străbune în Pământul  Patriei, Oasele lor sacre devenind astfel ţărâna sfântă – sângele, aluatul noii vieţi a urmaşilor lor. Inspirat a fost marele scriitor, avocat, academician Barbu Ştefănescu-Delavrancea când a spus, probabil în trilogia capodoperei sale, închinată Marelui Voievod vlaho-muşatin Ştefan,  „Apus de soare”„Viforul”„Luceafărul”, că: „pe oasele lor se sprijină pământul Moldovei”. (apud. Vasile Băncilă, în Opere, Vol. XII, Ed. Istros, 2016, p. 259)

Datorită acestei osmoze sacre creştinismul ortodox nu permite adormiţilor săi incinerarea. Într-o cancelarie dintr-o şcoală oarecare un profesor mai uman şi mai vârstnic l-a întrebat pe colegul său de religie: „Părinte, nu ştiu ce să hotărăsc: să fiu incinerat sau îngropat?”. Preotul, om smerit, rafinat, subtil, inteligent, dar autoritar i-a grăit: „Domnule, coleg, Dumnezeu poate să te adune de oriunde, din pământ sau din aer… Dar, dacă te arzi, faci un păcat naţional” (culeasă de Vasile Băncilă, în Opere, Vol. XII, Ed. Istros, 2016, p. 259).

Ţarnă/ Ţarină, implică în mod cert atât legătura de sânge, cât şi factorul geografic. De aceea filosoful Vasile Băncilă a insuflat termenii: cosmopatriotism/ geopatriotism. Tocmai de aceea, patriotismul – naţionalismul creştin implică cel mai înalt sentiment, cea mai profundă cunoaştere, cea mai puternică voinţă, cea mai curată jertfă, cea mai sublimă suferinţă, cea mai frumoasă dragoste, după creştinismul credinţei ortodoxe a lui Hristos. Între cele două patrii, cea patriarhală-locală şi cea mare există o legătură de filiaţie indestructibilă, ereditară şi eternă prin viaţă, limbă, rude, învăţare, educaţie, cunoaştere, etnografie, istorie, filosofie, vatră, luptă existenţială, dimensiunea continuităţii, suveranitate, spirit, obiceiuri, cultură, datini, tradiţii, cult, iubire, desăvârşire, jertfă, cruce şi înviere.    

Limba este indispensabilă, deci esenţială naţiunii, dar religia este însăşi esenţa naţiunii. „Cultul morţilor înseamnă religie, deci religia a format familia mare, din ce în ce mai mare, iar aceasta a dus la etnic. Familismul este esenţa religiei şi religiosul este esenţa familiei” (Vasile Băncilă, Opere, Vol. XII, Ed. Istros, 2016, p. 50).

În sânul Naţiunii sălăşluiesc două naturi independente de instincte, cel biologic, empiric, predominant: raţionalist, pesimist, amoralist, individualist, trufaş, laş, cosmopoliticist şi cel spiritual: elitist, etnicist, metafizic, mistic, moralist, smerit, salvator, temerar, transcendent. Marii filosofi, teologi, poeţi, artişti şi literaţii creştini-ortodocşi dăruiesc Patriei şi Paterului ceresc întreaga gamă a instinctelor lor spirituale, modelând poporul, oferindu-i putere, autoritate, demnitate, conştiinţă supremă naţională, dând astfel, o oglindire celestă etnicului. 

Patriotismul creştin-ortodox, respectiv naţionalismul pur este o deplină conştiinţă naţională. „Patriotismul sau conştiinţă naţională, remarca marele filosof brăilean Vasile Băncilă este sinteza sublimată a emoţiilor de filialitate, de paternitate, de fraternitate şi de religiozitate, repetate pe planul timpului, spaţiului şi al culturii, totul în legătură cu emoţia de valorificare a eului personal” (ibid., p. 58).  

Căutările lui misterioase, găsirile sale spirituale s-au împletit discret şi diafan cu căutările ştiinţifice şi aflările culturale, standardizându-i interdisciplinar marea sa personalitate, ce i-a afirmat prerogativa promovării uriaşei sale dimensiuni mistico-profetice de neegalat, conturând identitatea naţională pe spiritul religios, dând amploare naţionalismului creştin. Aura sa profetică s-a dăltuit axiologic pe Cruce: libertatea cuvântului pe curajul adevărului! Tema sa de predicaţie permanentă pentru popor, pentru aleşii zilei a fost o aprigă dorinţă de autenticitate în tot ceea ce trebuie să facă omul: în cuget, în cuvânt, în scris, în artă, în discursul şi făptuirile politice, în realitatea istorică, în reflecţia filosofică, în credinţă, în meditaţia teologică, în asceza morală, în sferele dogmatice, în profunzimile mistico-isihaste.

Apartenenţa sa naţionalist-creştină a fost o continuă întrupare întru Hristos, Fecioara Maria-Crăiasa Cosmosului şi Neamul dacoromân, care i-au dăltuit în cremene carpatină caracterul, i-au primenit spiritul, i-au adâncit cultura, i-au lărgit suferinţa, i-au înmulţit jertfa, i-au intensificat atitudinea, i-au înălţat dimensiunea biruitoare a Crucii, crescând ca ramurile falnicului Stejar – efigia dacismului zamolxian ce se resfiră pe cer în toată cuprinderea sa, din care a ţâşnit doldora lumina sa diafană strălucind ca un real Luceafăr – Emin! Menirea unui mare Profet creştin ortodox dacoromân se identifică, se intensifică şi se amplifică cu cele două trăiri supreme, divine, chiar absolute: etnicul în cuprinderea sa valahă nemuritoare de amploare, organicitate, originalitate, integralitate şi religiosul în necuprinderea lui spirituală, apologetică, cosmică, hristico-transcedentală, nemuritoare.

Dacă, principiul etnic naşte cea mai mare victorie – umanitatea, religiosul la rândul său renaşte cea mai mare biruinţă, dincolo de închipuire – îndumnezeirea. Dacă, etnicul este una dintre forţele temerare care propagă determinarea istoriei, religiosul asumă finalitatea istorică a naţiei prin călăuzirea ei pe calea neultimă, unde sfârşitul nu încetează, ci renaşte ca o creaţie de început a mântuirii omului hristic, isihastic carpatin. Filonul etnicităţii noastre a fost Ţăranul, iar seva religiosului s-a prelins din preotul-ţăran.

Mihail Eminescu prin misiunea şi vocaţia sa profetică a dospit în etnicitatea sa românească identitatea de idei, căreia i-a alăturat identitatea de sentimente, chiar sentimentul de exaltare specific naţionalismului creştin, atât de firesc ortodoxiei, ambele structurate simultan pe identitatea de voinţă, amplificând apoi identitatea spiritului pe diversitatea de temperament. Harul pogorât, devenit corola supra-etnicului creştin a dat vibraţie puterii spiritului, ideii superioare de a întrupa vitalitatea ca prefigurare din imanentul istoriei în transcendentul divin.

Geniile, Profeţii, Filosofii, Teologii, Conducătorii, Dascălii, Pedagogii, Poeţii, Preoţii, Mamele, în cadrul Naţiunilor lor eminamente creştine, au creat armonia spiritului, fundamentul plenitudinii sufleteşti a omului ortodox, determinând astfel, istoria, devenind creatori de istorie, amplificând cultura, devenind creatori de cultură, iar prin profetismul lor creştin revoluţionar au reînnoit religia, dând slăvire şi preaslăvire în plan naţional-universal. Profetismul lui Mihail Eminescu, ca alte mari profeţii geto-dace s-a urzit pe o înaltă predestinare în care s-au ţesut toţi strămoşii şi înaintaşii Neamului pentru a lăsa posterităţii un râvnit şi neegalat Pantheon spiritual creştin ortodox, sub cupola căruia naţiunea se poate îndumnezeii, se poate ridica diafan până la Dumnezeu, adică poate deveni sublimată religios.

Poeţii, Filosofii, Teologii, Istoricii, Artiştii, Scriitorii circumscrişi ortodoxiei străbune au suveranitate de mare monarh în care, creează sau recreează Naţiunea prin cultură, prin spirit, prin cult, prin voinţă înaltă, prin prestigiu, prin profetismul lor, prin sentimentul adânc, prin jertfă mistică, prin crucea biruitoare, dând reprezentare trecutului, impunând un ideal prezent pe care să se ctitorească măreţ viitorul ca o catedrală a unei faimoase pedagogii naţionale. Oamenii mari, Oamenii aleşi, Oamenii predestinaţi, Profeţii devin pentru Naţiunea lor principii formatoare, determinând cu viaţa, elanul, crezul, vocaţia, misiunea lor, însăţi viaţa naţiei, corectând-o, îndrumând-o, adăugându-i noi frumuseţi prin valorificările reprezentative ale spiritualităţii trecutului, astfel că după plecarea lor, rămân Operele lor, iar ei încep şi aici pe pământul străbun o nouă viaţă a lor, o nouă viaţă a naţiei, în aşa fel încât tot ceea ce se clădeşte, se crează sublim, măreţ, divin, veşnic se consideră a fi tot meritul lor somptuos. „Eminescu, mărturisea neegalatul filosof creştin ortodox Vasile Băncilă, a făcut pentru neamul românesc aproape cât o istorie” (op. cit., p. 83).

Făuritorii de Naţie – Creatorii de generaţii se întrupează principiului ceresc al cunoaşterii: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, pe care și-l asumă , raportându-l apoi în egală măsură şi etnicului, pentru a se întruchipa personalităţii sale, misiunii pentru care Naţiunea a fost hărăzită de Dumnezeu. Ei, deci, învaţă, educă, formează, corectează, îndrumă, precizează, transfigurează, îmbogăţesc, înfrumuseţează, solidarizează fiii Naţiunii lor sfânte şi dragă. Nemurirea Dacoromânilor se mişcă permanent între Transhumanţă şi Transcendenţă!

Profeţii Ortodoxiei dacoromâne devin Catehismele nemuritoare.

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio

art-emis.ro

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.