Vă rog să mă iertați
Poate să fie prima dată în deceniile care m-au purtat pe cele mai imprevizibile portative ale scrisului când ceva mă îneacă și același ceva îmi împrospătează respirația. Este posibil ca întâia oară într-o viață de jurnalist onest tema să-mi producă o dilemă ce mă obligă la o decizie rapidă: scriu sau uit! Dar nu se poate uita ce mi s-a întâmplat cu câteva ore în urmă, așa că trebuie să scriu. Deși mă consider prea mic pentru un subiect atât de mare, prefer să mă eliberez de vâlvătaia sentimentelor dând frâu liber cuvintelor care să-mi exprime cât de cât starea decât să duc povara regretelor că nu am făcut-o.
Cu deja tradiționalele serate EMINESCU cu care UZPR (Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România) și-a obișnuit publicul fidel, organizatorii reușesc din ce în ce mai mult să impresioneze prin calitatea manifestărilor susținute în jurul ideii de valoare. Am observat că, deși de fiecare dată e altfel, mereu înălțimea emoțiilor declanșate copleșește. Uneori, chiar cu asupra de măsură.
Așa s-a întâmplat și aseară, la Teatrul Excelsior. Numele invitatului Eugen Doga, cel care prin muzica sa nepământeană impune ca substantivul Român să fie o 
dată în plus rostit pe toate meridianele lumii, cred că a fost suficient să facă sala arhiplină. Iar ce s-a petrecut pe parcursul câtorva ore este de nedescris, de necuprins în cuvinte.
Ilustrul muzician ne-a făcut, înainte de toate și în cele din urmă, să înțelegem la modul sublim cât de fericiți și de norocoși putem fi că îl avem pe Eminescu. Și cât de mult ne iubește divinitatea, cât de dragi îi putem fi lui Dumnezeu dacă în urmă cu peste 80 de ani, la 1 Martie 1937, ne-a învrednicit să purtăm în eternitate mărțișorul Eugen Doga! Fiindcă așa l-am văzut aseară, ca pe un mărțișor înnobilizator al sufletelor noastre, El și pianul său s-au metamorfozat într-o îngemănare divină, ca unică ființă făuritoare de inefabilă bucurie. Acordurile cuceritoare se nășteau, desigur, chiar acolo în fața noastră, din simbioza incredibilă ființă-neființă, din gingășia momentului însuși. Dar muzica parcă se prelingea din înalt și în același timp parcă urca din adâncuri.
Îmi părea că vine dinspre Eminescu pentru a se anina în Luceafăr anume să ne ostoiască mai vârtos dorurile, anume să ne umple ființa cu dumnezeire.
Și acum parcă Hora Prieteniei se transformă în sufletul meu într-o Horă a Unirii emblematice și de bun augur în anul mărețului Centenar… Știam, dar abia acum am înțeles cu adevărat de ce valsul din filmul „Gingașa și tandra mea fiară“ a fost recunoscut de UNESCO ca fiind a patra capodoperă muzicală a secolului XX.
Înainte de a vă plictisi cu aceste modeste rânduri, vă îndemn: dacă vă dă ocol vreo tristețe, citiți Mihai Eminescu și ascultați Eugen Doga! Dacă nu ați învins tristețea, recitiți și reascultați! Iar dacă nu înțelegeți, vă rog să mă iertați!
Firiță Carp