(Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020, 230 p.)
Criticul și istoricul literar, eseistul și editorul craiovean Tudor Nedelcea (n.23 martie 1945) a devenit unul din apropiații lui Marin Sorescu, odată cu numirea acestuia ca redactor-șef la revista „Ramuri” (1978-1990), rămânând alături de poet în atâtea situații delicate: dezvăluirea plagiatului lui Eugen Barbu;scrierea unor articole propagandistice despre „partid și conducător” în lipsa cărora revista a fost „oprită de la tipărire”; elaborarea de urgență a unei „Bibliografii Marin Sorescu. Un mesager al literaturii române contemporane”, recunoscut internațional, care a fost dată unor „factori decizionali” în ideea sensibilizării lor față de scriitorul implicat, „fără voie”, în „Meditația transcendentală”, vizat a fi „exclus din partid și transferat ca muncitor necalificat”; colaborarea directă cu poetul numit în 1990 director al Editurii „Scrisul Românesc” și înființarea Centrului Cultural cu librărie, chioșc de ziare și reviste, inaugurat de noul ministru al Culturii, Marin Sorescu (25 noiembrie 1993 – 5 mai 1995). Se adaugă la toate aceste momente de apropiere și prietenie sprijinul real pe care dl Tudor Nedelcea l-a dat poetului care, cu banii de la Premiul Herder și alte drepturi de autor, s-a hotărât să-și ridice la Bulzești, imediat după Revoluție, o casă… Sorescu savura evocările și povestirile amicului său despre Mihai Viteazul și Tudor Vladimirescu (determinându-l, astfel, să scrie prefețele respective la volumele de Scrieri), dar și despre V. G. Paleolog, fostul prieten al lui Brâncuși, autor al unor prime lucrări relevând geniul artistului ori prea bine „agapele frățești” la reședința mitropolitană a lui Nestor Vornicescu și atâtea alte întâmplări și episoade din viață. Toate acestea nu sunt „laude”, cu care un impenitent monografist de azi s-ar putea lăuda, de vreme ce le aflăm evocate de însuși Marin Sorescu în romanul inedit în trei părți Japița, elaborat aproape integral între 1978 și 1983, apărut postum (1999), căci se aștepta „să se întâmple ceva”, evocând vremurile „japiței” ideologice / „mare curvă”, care a distrus oameni și a mutilat conștiințe, cu personaje voalate (P. Țuțea, V.G. Paleolog, E. Cioran, Petre Pandrea, N.N. Negulescu, Nichifor Crainic ș.a.)- Cf. Față la față cu Marin Sorescu, pp.5-10.
De-a lungul vremii, dl Tudor Nedelcea a scris o seamă de articole și eseuri despre bunul și valorosul său prieten Marin Sorescu, „genialul scriitor român care m-a onorat cu prietenia sa”, „brandul nostru național în materie de cultură”. Astfel că recenta apariție evocă aspecte cât mai importante din viața poetului, relevând că Sorescu ne-a lăsat după moarte o literatură de sertar cum rar s-a pomenit în literatura noastră: mai multe volume de poezii, antologia comentată „Biblioteca de poezie românească”, un roman inedit, jurnalele editate de fratele George Sorescu, ceea ce constituie, scrie autorul, „o plăcută răzbunare a marelui scriitor asupra celor care au cârtit împotriva sa și a creațiilor sale”, mai ales atunci când scriitorul „era foarte aproape de Nobel”, „societatea civilă” contrapunându-i-l pe Ștefan Aug. Doinaș, după cum procedaseră „oficialitățile comuniste care au trimis un contrareformat împotriva nominalizării lui L. Blaga la Premiul Nobel”. Oportunismul nedispărând niciodată din România, observă autorul, „el s-a clonat în forme diabolice” (Moștenirea și „răzbunarea” lui Marin Sorescu, pp. 21-24).
Personalitate marcantă a literaturii române, Marin Sorescu „a reușit, deopotrivă, în poezie și în teatru, în proză și publicistică, în eseistică și critică literară, în literatura pentru copii și teatru, mai nou în pictură”, trecând cu dezinvoltură „de la mitologie la realismul frust, de la îndoială la disperare, de la sarcasm la umorul negru, de la parodie la meditația gravă, tălmăcind timpul în metafore”. Scriitorul „este universal tocmai pentru că este național; dovadă difuzarea internațională a creației sale” și recunoașterea de care se bucură „unul dintre cei mai mari poeți contemporani”, cum scria Alain Bosquet, incluzându-l pe poetul român în antologia O sută din cele mai frumoase poezii (Paris, 1974), alături de Lucrețiu, Virgiliu, Michelangelo, Shakespeare, Goethe, Byron, Shelley, Hugo, Musset, Baudelaire, Mallarmé, Verlaine, Nietzsche, Rimbaud, Rilke, Esenin, Brecht, Garcia Lorca… Nu este, de fapt, singurul prilej de a constata că „literatura română nu vine la ospățul marilor literaturi ca o rudă săracă, ci își are locul ei binemeritat” (Marin Sorescu sau vocația identității românești, pp. 11-15).
Între primele articole se află și cel intitulat Marin Sorescu și Basarabia (pp. 16-20), prilej de a se constata că ținutul de dincolo de Prut și Oltenia („frați siamezi” aflați la extremitățile arealului românesc) sunt legate nu numai din punct de vedere istoric (numele provinciei vine „de la celebra familie oltenească boierească a Basarabilor”), dar și etnic, cultural și spiritual, totdeauna existând până azi o anume „chestiune” basarabeană. Publicistul evocă numele basarabeanului I.P.S. Nestor Vornicescu, vlădica de la Craiova, care i-a dat să citească „prima revistă cu caractere latine apărută după ocuparea Basarabiei, în 1940, Glasul, apărută în clandestinitate la Riga (Estonia), în care se publica, pentru prima dată, Doina eminesciană, având în comitetul de redacție câțiva corifei ai luptei de eliberare și emancipare națională și culturală (Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, N. Dabija, I. Druță, L. Lari, preotul I. Buburuz). Discutând și cu Marin Sorescu despre această primă revistă a fraților scriitori patrioți, dl Nedelcea mărturisește că și-a dat seama imediat „că genialul poet (Sorescu) cunoștea perfect activitatea proromânească a basarabenilor”, exprimându-și „încă de atunci, din 1988, speranța și credința că va triumfa cauza românilor basarabeni”.
Cunoscându-i pe marii scriitori de azi din Basarabia, de la Vieru, Cimpoi, Dabija, Matei, Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneț și Matcovschi, la L. Lari, V. Nedelciu, Arcadie Suceveanu, Gh. Vodă, I. Mănăscurtă, Nina Josu, Serafim Saka, I. Gheorghiță, I. Hadârcă, Andrei Strâmbeanu, Anatol Vidrașcu, Leo Butnaru ș.a., dl Nedelcea, ca mesager al directorului Marin Sorescu, a instituit legături de colaborare oficială între editura craioveană „Scrisul Românesc” și Editura „Hyperion” din Chișinău, „proiect generos și pragmatic” care, din cauza unei propagande antiunioniste, „a românofobiei unora de la Chișinău, a înlăturării lui Valeriu Matei de la conducerea editurii, nu a mai fost pus în aplicare”. Ca ministru al Culturii, Marin Sorescu „a subvenționat principalele reviste de cultură din Chișinău, Literatura și arta, condusă până azi de Nicolae Dabija, Basarabia, condusă de D. Matcovschi, Glasul națiunii, condusă de Leonida Lari, și alte reviste.”
La rândul lor, scriitorii basarabeni l-au prețuit „la valoarea care i se cuvine” pe Omul și scriitorul Marin Sorescu,o delegație formată din triada de aur Vieru-Cimpoi-Dabija fiind de față la aniversarea a 75 de ani de la înființarea Editurii „Scrisul Românesc” din Craiova (1997), eveniment petrecut la zece luni de la trecerea la cele veșnice a celui căruia, cu acel prilej, i s-a dezvelit o placă memorială pe clădirea editurii pe care a condus-o în perioada 1990-1996, făcându-se și un pelerinaj la Casa Poetului de la Bulzești-Dolj, la biserica și cimitirul numit de săteni „La lilieci”, și fiind evocată de valoroșii pelerini personalitatea marelui prieten dispărut prematur. În acest context amintim articolul Mihai Cimpoi despre Personalitatea europeană a lui Marin Sorescu. Prezent la toate edițiile Zilelor „Marin Sorescu” de la Craiova de până în 2013, acad. Mihai Cimpoi i-a acordat, pentru neobosita activitate de eminescolog, prin editarea atâtor cărți, dlui Tudor Nedelcea, distincția de stat Medalia „Mihai Eminescu”, spunând în amintita evocare din 2010: „Lui Marin Sorescu îi datorăm o Carte de citire a tuturor poeților români, aplicând o grilă valorică ce ține cont de aportul fiecăruia. Spiritul sorescian nu e nihilist, răsturnător de valori, ci constructiv” („poet-reformator, a cărui marcă ontologică și deontologică este deplinătatea”), înrudit fiind „cu marii autori ai lumii, precum și-o dorea într-un interviu”… Fiind unul din cei mai îndrăgiți scriitori în Basarabia, acad. Nicolae Dabija afirma că „din cărțile lui am învățat Limba Română și Poezia”, iar „lipsa lui Sorescu se simte, așa cum se simțea lipsa constructorului de pod, atunci când treci pe el, dar și în cazul lui Sorescu acest lucru este cel mai important: podul există! El e funcțional! Pe el se poate umbla!”
Toate articolele dedicate amintirii bunului său prieten Marin Sorescu sunt
înmănuncheate acum într-o carte, care, desigur, trebuia editată, întrucât ea este deopotrivă memorialistică și comentariu, la toate aspectele evocate autorul fiind fie martor implicat fie un loial apropiat sprijinindu-l moral și material pe Marin Sorescu. Iată, bunăoară, prezentarea prefețelor scrise de poet la volumele de scrieri dedicate lui Mihai Viteazul și Tudor Vladimirescu, în urma unor convorbiri mai aplicate avute de cei doi. Sau prietenia cu poetul sârb din Kobișnița, de lângă Negotin, Adam Puslojič, pe care autorul Liliecilor „îl vorbea de bine, de prea mult bine”, Sorescu și Eugen Simion fiind „cei doi mari prieteni din România care l-au recomandat pe Adam ca membru al Academiei Române, ales la 7 februarie 1995”. Se precizează apoi că funeraliile de la 10 decembrie 1996 au fost organizate de Academia Română, Uniunea Scriitorilor neavând, ironia soartei, nicio contribuție, cu remarca mereu actuală „oare nu era mai potrivită așezarea întru veșnicie a lui Marin Sorescu în Aleea Scriitorilor, în apropierea lui Eminescu?” Spre sfârșitul slujbei, sosit direct de la Belgrad cu un tren întârziat, își face apariția „o figură valahă”, Adam Puslojič, „transformat într-un vulcan, din care vorbele țâșneau ca o lavă fierbinte”, evocându-l pe „neuitatul de frate, Marin Sorescu de Bulzești”, ceea ce a înlăcrimat profund asistența. La fel de patetic, tumultuos, sentimental și profetic se va manifesta poetul sârbo-valah și la ediția a V-a a Zilelor „Marin Sorescu” de la Craiova (2005), împreună cu prieteni din țară și străinătate invitați „la propunerea semnatarului acestor rânduri”. Din păcate și această sărbătoare larg și înalt cinstitoare a scriitorului, Zilele „Marin Sorescu” (inițiate în 2005, de Eugen Simion, președintele Academiei Române și „moderatorul” acțiunii, cu sprijinul Primăriei Craiova) nu s-a mai organizat, din 2014 încoace, și nu numai „din lipsă de fonduri”… (De la „festivism” la uitare – Marin Sorescu, pp. 63-67).
În articolul O carte incitantă: Marin Sorescu și Premiul Nobel, dl Nedelcea comentează lucrarea publicistului craiovean Ion Jianu, Marin Sorescu. Convorbiri cu și despre Sorescu (Eikon, 2014), având un cuvânt înainte semnat de Eugen Simion și o postfață de universitarul George Sorescu, din care aflăm că în 1983 și 1992 „premiul Nobel trebuia să poarte un nume românesc: Marin Sorescu”, dar „rolul nefast al ocultei românești în privința neacordării Nobelului lui Marin Sorescu” (G. Sorescu) a zădărnicit/ deziluzionat toate așteptările, autorul inauguralului volum de poeme Singur printre poeți dovedindu-se astfel „și sub acest aspect, al detractorilor”…
Interviurile cu colega de facultate a poetului, Luminița Xenie Ambrozie, teatrologul G. Banu, Augustin Buzura, N. Breban, traducătorii Jean Louis Courriol, Justo Jorje Padron, Elisavietta Ritchie, Dan Shaftan și C. Stănescu, Victor Crăciun, actorul Ilie Gheorghe, menestrelul Tudor Gheorghe, criticul Ovidiu Ghidirmic, Norman Manea, Dan Mănucă, Ion Munteanu, Tudor Nedelcea, C. Noica, Ileana Vulpescu, Dan Zamfirescu precum și Testamentul literar al lui Marin Sorescu din nov.-dec. 1996, în 18 puncte, aduc în atenția noastră aspecte foarte importante ale operei și biografiei soresciene, iar în privința denigratorilor („Ion Jianu nu reușește să afle de la interlocutori cine-s denigratorii”), prin 2014, la Târgul Gaudeamus, Dan Zamfirescu ar fi pronunțat numele „celor implicați direct în refuzul Premiului Nobel pentru Sorescu”: „Unul e Dinescu, alta e doamna Blandiana și al treilea, Dumnezeu să-l ierte, Augustin Doinaș”…
Propus pentru acest premiu de Academia Română, la 12 martie 1992, Sorescu a fost „contracarat” în mod „confratern”, după cum poetul însuși consemna în „Jurnalul” său încă din 1982… O reluare a problematicii cu mai multe amănunte privind memoriile-reclamații („defăimări colegiale” – Carolina Ilica) trimise din țară Academiei Suedeze, avem în amplificata ediție Marin Sorescu, în anticamera Nobel. Conversații cu și despre Sorescu, realizată de același vrednic publicist craiovean Ion Jianu (Ed. „GraciousLight”, New York).
Lucrurile se leagă, dacă amintim neapărata implicare a poetului în afacerea „Meditației transcendentale”, apoi forțarea demisiei de la conducerea „Ramurilor” și chiar din Uniunea Scriitorilor, în 1996 Primăria Craiovei refuzând propunerea de a-l face „Cetățean de onoare” pe cel despre care presa străină scria că e „un poeta rumanoen la antisala del Nobel” (ziarul spaniol ABC), „un viitor deținător al Premiului Nobel” (Sunday Times) etc. Urmărind toate aceste aspecte, într-un context socio-cultural-politic mai complicat, dl Nedelcea se dovedește de o empatie gazetărească reală, autentică, validatoare (O nouă carte incitantă: „Marin Sorescu, în anticamera Nobel”, pp. 111-117/ 2018).
Foarte importante sunt și documentarele Marin Sorescu și Securitatea (pp. 99-110), în care „vinovatul fără vină” apare ca fiind în atenția Securității Statului încă din 1979, totul culminând cu „înscenarea”/ implicarea poetului în „Meditația transcendentă” din 1980, „porcărie” din care, după cum însuși Sorescu scrie în jurnalul său, nu a făcut parte, nu a iscălit nimic și nu a participat la vreo ședință de „meditație” (se cuvine amintită atitudinea solidară a unor prieteni, E. Simion, D.R.Popescu, Georgeta Dimisianu, Vasile Băran, dar mai ales demersul curajos al lui Adrian Păunescu care, așteptându-l la aeroport pe Ceaușescu să sosească dintr-o vizită externă, îi spune dictatorului toată urzeala anti-Sorescu, astfel acesta fiind salvat). Salvat, însă, cu prețul „unei boli parșive”, diabetul căpătat în urma acestor răutăți de breaslă și malversațiuni cu implicații politice (Marin Sorescu și „Meditația Transcendentă”, pp. 118-131).
La fel de interesantă, reprodusă într-o Addendă, Stenograma ședinței de demitere de la conducerea revistei „Ramuri” (5 martie 1991), text reprodus, cu acordul autorului, din cartea lui Ioan Lascu, Cazul Sorescu așa cum a fost sau Mult zgomot pentru nimic. Dosar de presă(Tipo Moldova, 2017, pp. 218-228). Să precizăm că universitarul Ioan Lascu, actualul președinte al Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor, a participat la toate fazele desfășurării conflictului, inclusiv la ședința Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din 21 februarie 1991, consemnarea „minutei” din acea ședință furtunoasă făcându-se la 5 martie 1991, pe considerentul că „opt din nouă” redactori rămuriști („jălbarii”) nu-l (mai) voiau, nu consimțeau să mai fie „negrișori, în diferite feluri”, în timp ce „autoritarul”Sorescu „se vântura” prin lume („penele din această aripă roșie a scriitorului nu și-au pus întrebarea dacă și noi avem un pic de dreptate”, Ion Lascu).
Dincolo de aceste probleme sensibile din viața redactorului și editorului, care au devenit, iată, istorie literară aproape „elucidată”, Marin Sorescu rămâne, în ciuda conului de umbră prin care trece azi, un scriitor de actualitate și de mare prestigiu cultural, al cărui drum către Premiul Nobel a trecut, cum ar zice Eugen Simion, și prin Oltenia natală, precizând că „numele lui circula insistent în ultimii ani pe listele Premiului Nobel”.
Lucrarea beneficiază și de o bogată addenda ilustrativă (44 de pagini) în care sunt reproduse fotografii cu Marin Sorescu, autografe acordate autorului („primul meu bibliograf”), mai totdeauna „cu statornică prietenie și prețuire”, facsimile și desene, între care reținem cele două portrete din 1991 și 1993 făcute lui Tudor Nedelcea.
Cu atât cartea dlui Tudor Nedelcea, Marin Sorescu sau vocația identității românești, este foarte importantă și clarificatoare chiar, mărturie destul de grăitoare despre acest „scriitor de geniu” care l-a „onorat” cu prietenia lui. În 2003, Academia Română îl va răsplăti pe autor cu Premiul Național „Marin Sorescu”,„pentru studiile dedicate scriitorului și pentru devotamentul exemplar față de memoria lui Marin Sorescu”.
Am scris și noi în „Luceafărul” din anii ’80 ai secolului trecut despre Sorescu, ba chiar l-am cunoscut pe autorul Liliecilor în ultimele lui două decenii de viață, fie la Craiova (unde mergeam cu suplimentul județean „Gorjul literar”, care a apărut o vreme, marsupial, în cadrul revistei „Ramuri”), fie cu prilejul unor acțiuni culturale, la Târgu-Jiu, Târgu-Cărbunești, Rovinari, Valea Sohodolului, Poiana, poetul fiind încântat de tradițiile Gorjului, de peisajele montane și de oamenii din Subcarpații getici,unde mărturisea că i-ar fi plăcut să aibă o casă de vacanță…
ZENOVIE CÂRLUGEA