default-logo

Laudă trudei și înțelepciunii bătrânului țăran român

Posted On 15 iul. 2020
By :

Adunături adunate și din nou la lume date

Cel care poate fi oricare vrednic ţăran din oricare sat de pe rotudul ţării! Numai că, în neastâmpărul căutărilor mele, pe unul dintre ei l-am găsit în Alţâna, aşezare din lunga vale sibiană a Hârtibaciului, ţinut mândru din care şi eu mă trag, prin părinţi şi străbunii mei înaintaşi. Iar acel bâtrânel, cu numele de Ion, era un tare vrednic şi priceput plugar, frumos şi îngrijit îmbrăcat în straie româneşti chiar şi atunci când lucra în câmp şi în gospodăria casei sale părinteşti! Era acel Om pe care îl auzeai văitându-se că îl dor mâinile de atâta nemuncă! Şi m-am întrebat, de ce? De ce adevăratul ţăran român, obligat să „trândăvească” iarna pe lângă treburile casei şi gospodăriei sale, este necăjit când îi lipseşte truda câmpului! Şi m-am trezit că nu eu, domnul-gazetar de la oraş, răspunde acelei întrebări, ci ţăranul-plugar din mine. Cel care îşi aminteşte că a deprins (de musai ca de voie bună), încă de mic copil, să înjuge bivolii la car şi la rotilele plugului; să are pământul şi să seme boabele grâului din căuşul palmelor sale micuțe; să secere şi să strângă snopii de grâu în clăi și stoguri; să care în şură paiele și pleava din „gura” batozei de treierat; să căpălească și să rărească cucuruzul; să împrăşte şi usuce brezdele din urma cosaşilor; să taie și să despice cu securea uscăturile din întunecata pădure „Fetea”; să scoată apa cu găleata din adâncul fântânei cu cumpnă; să hrănească şi să adape bivolii din grajduri și porcii din cotețe; să aţâţe cu surcele focul din vatra cuptorului şi să bată de coaje pâinile rumene; să strângă în coșurile de nuiele poamele dulci şi aromate ale toamnelor; să ajute la storsul mustului strugurilor, merelor şi perelor; să guste dacă sunt bune țuica și vinul; să învețe a cânta cântările bisericești și colindele de Crăciun, dar și să rostească la școală rugăciunile.
Revenind la povestea cu vrednicul şi înţeleptul ţăran alțânărean Ion, care se vaita că iarna îl dor mâinile de atâta nemuncă, am să vă spun că absolut nimeni, decât numai el, era cel mai îndreptăţit să facă dreapta judecată între munca ca muncă şi truda ca truda de a lucra cu braţele pământul lui deluros, lutos şi nisipos! Îndeletniciri grele, dar care îți dau dulceața roadelor pământului. Bogate sau sărace, recoltele câmpurilor sunt determinate atât de hărnicia şi priceperea țăranului, cât și de starea vremii şi a vremurilor! De aceea întreaga lui trudă este dureros de plăcută!
Odă amintirilor dragi ale lui Viorel, fostului meu coleg de școală primară

Cel care mi-se destăinuie: ”Ce dor mi-a fost Doamne să mă întorc în satul meu cu oamenii lui bătrâni şi faini, cu casele și gospodăriile sale presărate printre dealuri şi coline. Să trec pragul vechii case părinteşti şi să caut, prin lentila-mi ochelarilor, pozele de sub Icoana cu Iisus înfăţişând chipurile bunilor mei părinţi şi bunici care nu mai sunt. Înadins să-i caut şi să-i găsesc dormind adânc în cimitirul de lângă bătrâna bisericuţă de pe dealul cu meri şi peri. La căpătâiul lor să las o lacrimă fierbinte şi să aştern pe mormânt regretele mele luminate de făclia unei lumânări aprinse lângă Sfânta Cruce. Să mă podidească plânsul dorului de părinţi, de casa copilăriei şi de satul natal! Să rătăcesc în neştire pe uliţele lui şi să întârziu la vorbe înţelepte şi odihnitoare cu bătrânii care îmi ies în cale. Să le readuc aminte că sunt fiul rătăcitor al Onului și Victoriței din ”Casa de pe Deal, cu vechi și dragi amintiuri”. Să-i las să se minuneze cât de mare domn cu multă carte am ajuns şi cât de bine seamăn la chip cu frumoasa şi prea buna mea mamă, iar în vorbă și glas cu vrednicul meu tată, meşter fierar şi rotar, cantor la biserica în care, copil fiind, băteam toaca cu ciocănelele în „lemnele cântătoare ale cerului”. Să le promit că revin curând şi definitiv în satul lor drag şi al meu. Că am să dreg ţigla scorojită de pe casă, scândurile gardului îmbătrânit şi caferii şurei gârboviţi de poverile anilor. Că în sfintele duminici şi în sărbătorile creştine o să mă aşez smerit, împreună cu soţia, în strana moştenită de la credincioşii mei părinţi, ascultând cuminte învăţătura predicilor şi rugăciunilor tânărului preot al satului, fiul unui nepot de-al meu. Că am să revin la ei, de acolo de unde am rătăcit prin lumea largă! Pentru
– 2-
că oricât de bogat ai fi în îndepărtata şi recea străinătate, nicăieri nu-i mai bine ca ACASĂ! Şi niciodată nu-i prea târziu să te reîntorci acolo de unde a-i plecat în anii tinereţei! Adică la ai tăi: Oameni de suflet. De credinţă. De limbă. De neam. De cântec popular. De mândre straie româneşti!
Epilog: Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi adevăratul plugar român, atâta vreme cât el munceşte şi trăieşte pe acest pământ: gospodar harnic şi truditor pe pământul neamului său românesc, în a cărei glie străbună îşi va găsi şi veşnica sa odihnă! Şi atunci, la fel ca şi acum, va avea obrajii înnegriţi de arşiţa soarelui; zbârciţi de necazuri, griji, nevoi şi de tăcutele dureri ale trupului! Palmele mânilor sale bătătorite de coarnele plugului și de cozile din lemn ale coaselor, sapelor, greblelor, furcilor, măturoaielor și securilor!
Notă: Omul și Moartea. Omul poate murii de moarte bună, de moarte rea, de bucurie, de moarte violentă, de moarte fulgerătoare, de oftică, de teamă, de disperare, de inimă rea, de boală, de singurătate, de uitare, de nepăsare.
Omul din tren

Bucureşti: Gara de Nord. Ultimul vagon al rapidului internaţional de Viena. Pus în mişcare la fix, degrabă prinde viteză, iar eu privesc de pe geam cu strângere de inimă cum un bărbat slăbuţ, cu un rusac în spate, încearcă să se urce în el din mers. Sunt cu toată fiinţa mea alături de efortul lui disperat şi mă bucur ca un copil când înţeleg că a reuşit să calce pe prima treaptă a scării. Mă duc să-i deshid uşa vagonului, cu mare grijă să nu-l lovesc. Cu greu, până la intrarea în Chitila, reuşeşte să se strecoare pe hol. Îmi mulţumeşte aproape plângând, după care îşi lipeşte de caloriferul fierbinte degetele îngheţate sloi. Nu-l întreb nimic, gândind să-l las în pace, furişându-mă în compartiment, unde mă aştepta o carte de citit şi câteva ziare de răsfoit. Şi cum din şase locuri, trei erau libere, cel puţin până la prima oprire, îi fac semn să intre. Temător se aşază pe locul din drapta uşii. Prinde a-mi spune că n-a mai apucat să scoată bilet şi că vine direct de la aeroport. Că ar vrea să-l caute pe conductor şi să-i plătească biletul până la Deva. Mă ofer să-l ajut şi să-i schimb în lei 50 de euro. În treacăt îmi spune că în dimineaţa acelei zile a fost eliberat dintr-o puşcărie belgiană şi că doi gardieni l-au condus şi îmbarcat în primul avion de Bucureşti, fără escală, dându-i 500 de euro bani de buzunar, plus un card cu ceea ce a câtigat în cei cinci ani de detenţie, lucrând în meseria lui de zidar-faianţor. Mă pornesc să-l întâmpin pe conductorul de tren, ştiind că dacă nu o fac din proprie iniţiativă, cel în cauză riscă să fie amendat pe loc cu o sumă de zece ori mai mare decât costul real al biletului, plus întocmirea unui complicat proces-verbal. Pentru a nu îngreuna și mai mult lucrurile îi spun că eu sunt cel fără bilet. I-am prezentat conductorului şi biletul omului care doarme, rugându-l să nu-l trezească din somn. Mă reîntorc în compartiment şi mă bucur să constat că într-adevăr, fostul puşcăriaş, doarme dus. Noroc că până la Braşov nimeni nu ne-a deranjat. N-am nici un chef de ziare, aşa că deschid cartea la semnul dintre pagini. Când la difuzoare se anunţa că trenul va staţiona zece minute, mă întreabă unde suntem, după care îi dau biletul şi restul de bani. Îi spun că are timp suficent dacă doreşte să cumpere ceva de la chioşcul de pe peron. Îl văd cum soarbe cu nesaţ din „arteziana” unei cişmele, după care cumpără ceva în grabă. Îmi face semn cu mâna, încercând să mă întrebe dacă îmi trebuie ceva. Îi răspund că nu, după care revine în compartiment.
-Ce aer rece şi curat are Braşovul! Şi ce apă bună! Mi-a fost tare dor de toate câte sunt în ţara mea.
Îl invit să-şi arunce privirea peste ziarele proaspăt apărute, în vreme ce eu continui să citesc din cartea care parcă nu se mai termină. De departe se vede cerul înroşit, iar Munţii Făgăraş par copleşiţi de greaua zăpadă a ierni. Îl surprind că-şi şterge, pe ascuns, ochii înlăcrimaţi, după care îl aud şoptind:
-Ce greu e printre străini!
De aici încolo n-a mai scos nici o vorbă, până s-a apropiat gara mea de destinaţie.
-Mă bucur că v-am cunoscut. O să vă ascult la Radio România Antena Satelor, împreună cu toți ai casei, dintr-un sătuc frumos, cu moţi harnici şi cinsiţi. Aşezat pe malul stâng al Arieşului Alb, dincolo de Brad, spre Ţebea. Acolo mă aşteaptă soţia şi cei trei copii ai noştri. Doi băieţei şi o fetiţă. Nu i-am mai văzut de atâta amar de vreme. Cel mare e la liceu, în clasa a zecea. Mă va întâmpina careva dintre ei, în gară, la Deva. Ştiam de acest tren așa că l-am sunat pe un vecin de casă să-i anunțe că vin. Părinţii şi socrii mi-au grijit casa, gospodăria, pământurile şi vitele, înmulţindu-le agoniseala. Iar preotul din sat mă aşteaptă să redevin cantorul-cântăreţ al bisericii! De veţi avea drum prin partea locurilor, daţi şi pe la noi. Fi-vom tare bucuroşi! Întrebaţi de Vasile, cel ce cântă în biserică! Vă doresc un Crăciun fericit şi un An Nou, cu sănătate!”

Și când moare, omul n-are linişte

Dovadă că dragul meu prieten drag a murit brusc, rămânându-i ochii deschişi iar chipul mirat. Un motiv în plus pentru ca în timpul priveghiului şi a slujbei de înmormântare, rudele, prietenii, neprietenii şi anonimii să spună, în şoaptă, atât de multe laude încât dacă bietul mort ar fi ştiut mai devreme cât de iubit şi de valoros este de mult ar fi dat „ortul popii”. De unde putem trage măcar două cocluzii. Prima: Este recomandabil să treci la cele veşnice mai de timpuriu şi în stare bună de sănătate şi de funcţionare. Să nu fi umblat prin spitale şi nici să nu fii zăcut în patul familiei tale. În ambele situaţii fiind suficente motive de enervare şi de supărare. Deci, să respecţi cu sfinţenie termenul anticipat al apropiatului tău sfârşit! De asemenea, să nu fi nici prea tânăr, dar nici prea bătrân. Pregătindu-ţi plecarea tocmai când te simţi cel mai stimat, cel mai iubit, cel mai lăudat şi linguşit. Pentru că dacă eşti prea tânăr n-ai timp să strângi în jurul tău destui prieteni şi nici destui duşmani. Iar dacă eşti tare bătrân, intri în disgraţia desăvârşită a uitării oamenilor.
A doua: Cu cât eşti mai bătrân cu atât ai neşansa (sau şansa) să te fi uitat lumea, riscând sau beneficiind de întâmplarea ca în urma scriului tău să se adune doar o mică parte dintre membrii familiei şi rudelor tale. La fel, foarte puţini vecini, prieteni, duşmani, cunoscuţi sau necunoscuţi. Şi atunci ar fi tare păcat de atâtea lumânări şi batiste cumpărate! Ca şi de colacii, ţuica, vinul şi coliva dată de pomană groparilor şi eternilor cerşetori! Cei care, aşteptând la poarta de intrare și de eșire din cimitir. încă n-au aflat ce năzdrăvenii a-i „poruncit” să se scrie pe crucea mormântului tău și al soției tale: „Cititorule-privitor, Te aşteptăm să ne revedem în Ceruri”!

Omul ca Om…

Se poate cunoaşte şi recunoaşte nu numai după ceea ce face şi nu face, nu numai după ce spune şi nu spune, după cum râde sau plânge, după cum se bucură sau se întristează, ci şi după limbajul nonverbal al paşilor şi corpului său. Ca urmare, până mai zilele trecute eram convins că pe lângă multele ştiute şi neştiute de mintea mea obosită, ar fi şi cunoaşterea omului după mers, fiind tentat a spune despre ritmul, frecvenţa şi „zgomotul” surd al paşilor mei că sunt ai unui „mergător” nici prea bun şi nici prea rău din fire şi născare. Totul până la lecturarea unui articolaş apărut într-o gazetă din Alba Iulia, din anul 1931. Deci o scriere cu patru ani mai „bătrână” decât bătrâneţea mea de acum. Şi să ştiţi că pe autorul lui n-am cum să-l bănuiesc de plagiat. Dimpotrivă. Eu îl plagiez în ceea ce urmează a vă spune, referitor la cunoaşterea omului după „umblătură”: „Un pas mare, egal, arată voinţă, chibzuială şi îndărătnicire, este pasul ţăranului Muntean; pasul mic, egal e făcut de omul cu suflet simplu, senin; un pas grăbit, mic au oamenii superficiali şi femeile fricoase; temătorul îşi înconvoaie spatele când umblă…”
La atâtea spuse şi nespuse despre tipologia omului, judecat şi apreciat după umblătura paşilor săi, articolul din amintita gazetă precizează că omul mai poate fi cunoscut şi recunoscut şi în funcţie de „căutătura” ochilor, dar şi după mişcarea trunchiului, după gesturile şi mimica feţei sale. Nervoşii au mersul viu şi neegal; sgârciţii şi graşii, pasul greoi şi apăsat; săracul, descurajatul, melancolicul şi bolnavul, mersul moale, lânced; cel sincer şi enegic, pasul egal, sigur, tare, în linie dreaptă; cel violent, bătăios şi crud, păşeşte repede, neegal şi chibzuit măsurat; trufaşul orgolios umblă cu capul sus, izbind cu călcâiele picioarelor sale în pământ; nepăsătorul se leagănă mergând; trădătorul şi diplomatul nu umblă drept şi face ocoluri; făţarnicul umblă cu picioarele abia desfăcute, femeia măritată, când merge, îndepărtează vârfurile picioarelor…
Ei, ce ziceţi, de cum gândeau oamenii de atunci despre ei?! Şi cu toate că cei care se năşteau în acea vreme, în prezent sunt trecuți de 90 de ani, felul lor de a fi era aproape identic cu al oamenilor popoarelor de acum! Dar vă previn că numai aparent semănăm! Ei erau mai vrednici, mai cinstiţi, mai credincioşi şi mult mai patrioţi, gândindu-ne că în 1931 Alba Iulia sărbătorea împlinirea a 13 ani de la Marea Unire, iar noi am depășit cu aproape doi ani Centenarul.

Omul

-Trupul lui bolnav, îmbătrânit şi obosit îl chinuie chiar şi acum. În ultima clipă a vieţii sale. Ca urmare, insistent căută răspuns la persistenta lui întrebare, rămasă fără răspuns atâta amar de vreme: „Oare ce motiv mai are Dumnezeu să mă mai ţină în viaţă!”. Şi îşi răspunde tot el: „Probabil că mi-a mai rămas ceva de făcut, iar eu nu-mi aduc aminte ce anume faptă bună n-am făcut şi puteam s-o fac!”.
-Se spune cum că acolo unde deşteptăciunea suplineşte lipsa inteligenţei şi credinţa adevărată în Dumnezeu, întâlnim şi multă prostie. Iar prin analogie cred că acolo unde este doar bunătate aparentă, nu sinceră şi faptică, e şi mută şi voită răutate, duşmănie şi invidie între oameni. Uitaţi-vă numai la ceea ce se petrece în această lume tot mai rânduită ca nelumea!
-Frizerii au constatat ceea ce era evident de constatat: că toţi bărbaţii au chelie. Numai că la unii capul le este acoperit cu mai mult sau mai puţin păr. De la caz la caz, acesta putând fiind negru, auriu, şaten, alb, sur sau roşcat!. În consecinţă, părul natural sau cel al perucilor le ascunde chiar şi femeilor virtuala şi posibila lor chelie.

Omul, cu ale lui bune şi rele

– În marea-i lui înţelepciune şi nemărginita-i bunătate, Dumnezeu a făcut ca pe noi, oamenii, să nu ne doară nici prostia, nici mândria, nici răutatea, nici necredinţa, nici ticăloşia, nici hoţia, nici minciuna, nici invidia, nici neîndemânarea, nici nepriceperea, nici zgârcenia, nici duşmănia, nici neiertarea, nici intoleranţa, nici beţia, nici preacurvia, nici încăpăţânarea, nici puturoşenia…Numai că posesorul lor caută, cu dibăcie şi înzadar, să le ascundă de ochii şi de gura lumii! Vizibile de admirat şi de imitat rămânând doar deşteptăciunea, inteligenţa şi perseverenţa în toate cele bune; modestia şi bunătatea, îndemânarea şi talentul, cinstea şi sinceritatea, loialitatea şi dărnicia, credinţa, simpatia, dragostea, iubirea, patriotismul, compătimirea, hărnicia, talentul, întrajutorarea, priceperea şi cumpătarea. Însă ceea ce se vede şi se aude la Om sunt zâmbetul şi râsul, cântecul, bucuria, durerea, suspinul, strigătul, tristeţea şi plânsul. Toate la un loc descriind calea de urmat dintre viaţă zilnică şi cea de apoi, dintre ceasul morţii şi cel al Reînvierii!

– Oameni, pământuri, nelinişti! Trecuta vară dogoritoare şi secetoasă își prelungise păguboasele urme şi dureri până târziu în toamnă. Pământurile uscate şi săcătuite de atâta neploaie, de atât de mult soare şi adieri de vânturi fierbinţi, plugurile tractoarelor și vitelor în zadar încercară să intre în brazdă pentru însămânţatul grâului. În atare împrejurări, am cunoscut un ţăran care avea darul, harul şi năravul din fire de a nu cunoaşte odihna lucrului ne făcut bine şi la vreme potrivită, cu toate că se îndrepta spre amurgul vieţii sale. Apoi, adeseori urca în ţintirimul de pe dealul de deasupra satului său, unde îngenunchea şi se ruga pentru cei din morminte, căindu-se de propriile sale păcate, ştiind că o poate face până în cel din urmă ceas al vieţii sale. Pentru că după moarte fi-va mult prea târziu. Şi mai ştia încă ceva, acel bătrân plugar al acelui sat transilvan: că oricine trece pragul unei biserici a neamului românesc nu face altceva decât să intre în „tinda sfintelor rugăciuni”. Iar el avea toate motivele din lume ca să se roage! Îşi pierduse soţia şi copiii mult prea devreme, iar tatăl şi bunicii pieriseră fără urmă în „bătălia cea mare a Stalingradului Sovietic”. Astfel că, seară de seară, se ruga Bunului Dumnezeu să-i aline durerile bătrâneţilor şi dorurile după cei dragi ai inimii sale. După care punea capul pe pernă, aşteptând pacea nopţii. Ei, ce zici cititorule de gazetă ?! Este că acel om, era un ţăran român adevărat? Adică: bun la suflet, omenos, cinstit, trecut prin cultura cititului şi a auzitului!
Ziceri înțelepte, care mai de care
– Plecat din sat la lucrul trebuincios al pământului din câmp, din plină vară, soții țărani fac două lucruri aparent simple și ușoare: ea sapă cu sapa cucuruzul și cartofii, iar el cosește cu coasa iarba înflorată pentru o transforma în fân. Iar acești doi bătrânei aveau o casă frumos primenită şi o gospodărie bine rânduită, lăudându-se că sunt ţărani români din Ţara Românească.
– Cred că aţi observat că de cele mai multe ori, oamenii buni dispar în morminte fără a mai fi avut răgazul necesar luării rămasului bun de la cei dragi inimilor lor.
– Despre un neștiu om am auzit spunându-se că şi-a irosit viaţa, timpul şi neodihna.
– Fiind un sat uitat de noroc, avea casele gârbovite de timp, de nepăsare şi de sărăcie. Ca urmare, era părăsit şi uitat de fii săi plecaţi în lumea largă. Aşa se face că, din două în două săptămâni, în biserică slujea un preot pensionar și navetist, şcoala era fără dascăli şi elevi, poşta fără poştaş, dispensarul fără medic, păşunile fără vite, pământurile fără plugari. In vreme ce câinii nimănui cutreierau ulţile hemesiţi de foame, fără a avea de la cine cerşi o coajă de pâine, dar nici de a păzi şi lătra cu folos.
– De când mă ştiu ascult, uimit de plăcere, poveștile din spatele lucrurilor vechi, aflate în casele, şurile, podurile, pivnițele şi atelierele bătrânilor ţărani-meșteșugari ai satelor româneşti.
– Un bătrân agronom-zootehnist, cândva cadru didactic universitar în clujul transilvan, s-a reîntors în satul său natal pentru al trasforma în bine. El ştiind că în satul lui drag încă se mai poate trăi sănătos şi muri creştineşte.
– Ziua se afunda în întunericul înserării, în vreme ce soarele înroşea cerul în spre asfinţit, până dincolo de orizont. Curând, peste îndepărtatul cătun al satului de munte prind a se zării, din loc în loc, focurile arzânde din curţile gospodarilor, încălzind cu dogoarea lor până şi morţii care se odihnesc în mormintele săpate în preajma caselor urmaşilor maramureşenilor cioplitori ai sfintelor Cruci şi Troiţe de la margini de uliţe de sate şi răscruci de drumuri de hotărnicie. Sunt acei morţi, ţinuţi aproape, în îngrijirea şi amintirea lor. Sunt bunii şi străbunii lor moşi şi strămoşi. Încă o dovadă că vrednicul ţăran român încă mai are aşezare sufletească bună!
Când sunteti extenuaţi fizic si mental…
De primăvara, timpuriu, şi până târziu în toamnă, dacă nu aveţi interdicţii medicale (cum ar fi alergiile, care sunt cauzate de polenul purtat de vânt, şi, deci, nu de cel „preprat” de harnicile albine), este indicat să mâncăm, zilnic, măcar o linguriţă din polenul floral ”crud” sau granulat. Deci, nu cel vechi şi uscat, destinat mai ales consumului din lunile de iarnă, în amestec cu diferite sortimente de miere. (Pentru a putea fi păstra „crud”, cu o durată cât mai lungă în timp, chiar ani întregi, polenul trebuie congelat în pungi închise ermetic.) Efectul benefic sănății este nu numai surprinzător de rapid, ca durată în timp, dar şi spetaculos. Şi e firesc să fie aşa, de vreme ce pentru albine el se constituie în principala hrană zilnică. Tot la fel şi pentru aşa zişii „trântori” ai stupului, cărora le comferă putere, fecunditate şi fertilitate! Ca urmare, specialiştii botanişti-biologi, ca şi cei din domeniul farmaceuticii şi al producţiei medicamentelor şi extractelor naturiste, au dovedit că polenul floral reprezintă celula sexuală a fiecărei plante de pe Pământ. De asemenea că, pentru a „modela” doar o mică biluţă de polen, albina-culegătoare este nevoită să treacă din floare în floare de cel puţin 300 de ori! Repetând extenuantul efort fizic de 4-5 ori, albina va murii pe lungul şi anevoiosul drum dintre stup şi câmpul cu flori. Va lăsa, însă, în locul ei albinele tinere, regeneratoare a „natalităţii” stupului. Tot aceşti specialişti ne mai informează că, în funcţie de anotimp, de culoarea şi bătrâneţea florilor, ca şi de proprietăţile terapeutice ale plantelor medicinale „vizitate” de albine, va fi atât aspectul vizual cât şi gustul polenului floral al fiecărui stup. Cu precizarea că, diminuându-şi în mod drastic industreia chimică poluantă, România reprezintă la ora actuală un unicat în Europa, referitor la puritatea naturii şi diversitatea florei spontante meliferice şi a celei medicinal-terapeutice! În total, 3700 de specii, din care 23 declarate monumente ale naturii.
NOTĂ: O adresă utilă pentru cei care doresc să cumpere polen crud bio(ecologic):
SC. MELIDAVA, tel.0256.200105+0740.205040+0768.192939 sau melidava@gmail.com+www.melidava.ro
Aprins a înflori planta medicinală „Trei fraţi pătaţi”…

Şi o ţine tot aşa, din floare în floare, până dincolo de mijlocul verii, atunci când îşi va da un fel de întâlnire cu toamna, urcând din şesul-colinar până aproape de liziera pădurilor, situate de o parte şi de alta a Carpaţilor Româneşti. Este singura plantă din flora spontantă a ţării ale căror flori micuţe reproduc trei culori: albul, galbenul şi violetul-albăstrui, de unde şi denumirea ei ştiinţifică de „Viola tricolor”. Pentru a o folosi ca plantă medicinală în tot cursul anului, ea trebue culeasă în roua dimineţilor și uscă lent la umbra dogoritoare a soarelui. Datorită numeroaselor şi bogatelor sale substanţe active, planta este recomandată în cura internă, sub formă de ceauri, în tratamentul sinuzitelor alergice, astmului bronşic, afecţiunilor renale, enzemelor, furunculozei, acneei şi în cancerul pulmonar. Mod de preparare: O linguriţă de plantă uscată la o cană de apă clocotită, acoperită timp de 15-20 de minute, după care se strecoară şi se îndulceşte cu miere de albine. Se consumă 2-3 căni pe zi, vreme de 30 de zile. Excepţie face cura pentru vindecarea acneelor, adică a erupţilor şi coşurilor de pe faţă şi restului corpului. Durata în timp a curei este aceaşi, numai cantitatea de infuzie diferă. Respectiv: 1 litru de ceai, împărţit în trei părţi egale, consumate cu o jumătate de oră înaintea meselor zilnice. În cura externă se aplică compresi cu ceai neîndulcit, pentru tratarea dermatozelor, inclusiv a aşa ziselor bube dulci. Fiind un tratament prin excelenţă homiopatic (naturist), infuzia din planta „Trei fraţi pătaţi” se recomandă şi în spălături nazale, în cazul rinosinusitelor, iar ca ceai în tratarea afecţiunilor cutanate, a tusei uscate şi a stărilor febrile.
Notă: Această reţetă, cu mici modificări, este inspirată din arhiva medievală a farmaciştilor naturişti sibieni, inclusiv din cercetările galenice făcute de întemeietorul, pe plan mondial, a medicinei homiopate, germanul Samuel von Hahnemann (n.10 aprilie 1755-d.12 iulie 1843). Cel care a fost, o bună bucată de vreme, medicul-curant al familiei baronului Samuel von Brukenthal (1721-1803), guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei, între anii 1777-1787, cu reşedinţa permanentă în Hermannstadt, vechea denumire a Subiului de astăzi.
Am citit în revista HOFIGAL

Ce este vertijul şi cum poate fi ameliorată această afecţiune neorologică cu ajutorul produselor naturiste. Este acea „ameţeală” și pierdere a echilibrului corpului. Vertijul poate apărea nu numai brusc dar şi să dureze doar câteva secunde sau minute. Bolnavul are senzaţia optică şi cea de instabilitate a corpului că mediul înconjurător se mişcă sau se învârte; senzaţii de greţuri şi vărsături, de nesiguranţă în a menţine privirea în acelaşi punct pentru mai mult timp, inclusiv senzaţia că podeaua şi pământul se mişcă sub picioarele lui. Totul este numai o senzaţie şi o iluzie optică. Dar cauzele pot fi multiple, între care: Afecţiunile ORL: inflamaţii sau leziuni ale urechii medii; Afecțiunile cardiovasculare: infarctul miocardic, aritmiile, bradicardita, tahicardia, cardiomiopatiile, variaţiile de tensiune și hipotensiunea; Afecțiunile cerebrale: accident vascular cerebral, tumori cerebrale, cefalee, migrene, hipoxie cerebrală, demenţă, emoţiile puternice, ridicarea rapidă în picioare, consum de alcool sau droguri; Afecțiuni metabolice: hipoxie, hipoglicemie, deshidratare; incluvis afecțiuni cauzate medicaţia neoptimă de sedative, tranchilizanter, antidepresive, analgezice, antibiotice, diuretice. Alte afecţiuni; hemoragie, infecţii, alergii, anemie, afecţiuni endocrine(ale tiroidei, glandei suprarenale, hipofizei).
Vertijul apare datorită unei probleme în mecanismul echilibrului aflat în urechea internă. Cele mai frecvente forme apar în afecţiunile virale ale urechii care debutează, de obicei, brusc şi pot fi însoţite de dureri auriculare şi febră. Tratamentul îl poate stabili numai medicul specialist, singurul capabil să găsească cauzele şi severitatea simptomelor. De exemplu: dacă vertijul este provocat de circulaţia cerebrală precară, poate fi de folos administrarea în doze zilnice a aspirinei. Inclusiv „aspirina vegetală” care se regăseşte în preparatul Salicilol natural. Ca „fluidizante” se recomandă preparatele naturale gemoderivat din muguri de Sânger sau gemoderivat din muguri de Arin negru. Gingko Biloba se numără printre cele mai bune plante pentru îmbunătăţirea circulaţiei cerebrale, fiind un excelent remediu împotriva vertijului. Spirulina conţine o combinaţie unică de vitamine şi antioxidanţi, fiind utilă în această patologie (Spirulina cu Seleniu, Spirulina cu extract total de cătină, Cătinofort). Deosebit de benefice sunt şi ceaiurile şi preparatele care au la bază trei plante aromatice de grădină: Rozmarinul, Ghimbirul şi Coriandrul. În cazul unei spondiloze cervicale, se recurge la balneofizioterapie şi la produse antiinflamatoare.
Orice fiinţă de pe Pământ nu scapă de Senescenţă

Adică de normala şi fireasca îmbătrânire. Ca urmare, la om partea activă a organismului se diminuează odată cu vârsta. Inima îşi pierde încetul cu încetul din putere şi din adaptarea la efort, bătând mai rapid şi mai tare, ducând, până la urmă, la insuficienţa cardiacă; vasele de sânge îşi diminuează elasticitatea şi adaptarea la efort; apare şi se amplifică starea de stres; creşte colesterolul şi trigliceridele; la vârsta cuprinsă între 20 şi 85 de ani îşi pierde aproximativ 12 la sută din volumul iniţial; scade tot mai mult simţurile legate de glandele gustului şi mirosului; se diminuează capacitatea de învăţare şi de memorare; apar şi se înmulţesc afecţiunile digestive şi cele urinare; pielea, odată cu înaintarea omului în vârstă, îşi pierde elasticitatea, apărând ridurile; după 50 de ani aparatul genital al femeii şi bărbatului îşi accelerează diminuarea funcţiilor de reproducere umană. Unele remedii naturiste care pot întârzia apariţia Senescenţei: Spirulina cu extract total de cătină, Coenzima Q10 în ulei de cătină plus, Gemoderivat din muguri de coacăz negru şi din muguri de stejar, Cătinofort şi Echinacea.
Oul de prepeliţă este atât aliment cât și medicament

El este aproape lipsit de colesterol; conţine de 5 ori mai mult fosfor decât ouăle de găină, de 7,5 ori mai mult fier, de 6 ori mai multă vitamina B şi de 15 ori mai multă vitamină E. Dimineaţa se recomandă a se găti fiert sau ochiuri moi, cinci ouă, „tăind” pofta de mâncare, dar nelipsind organismul de energia necesară. Astfel că sunt indicate şi în curele de slăbire. În acest caz sunt indicate 7-8 ouă pe zi. Dintre toate proteinele de origine animală, ouăle de prepeliţă au conţinutul cel mai echilibrat, ameliorând digestia, sistemul circulator şi respirator, îmbunătăţind funcţia reproductivă a organismului uman. Inclusiv potenţa tinerelor sau mai vrâsnicelor cupluri!

 Vă oferă aceste texte, cu toată dragostea lui, autorul și scriitorul lor: Ioan Vulcan (Agnițeanul)

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.