A murit Mina

    Au condus-o spre locul de veci un număr restrâns de persoane, conform dispozițiilor în vigoare, date de autorități: nora, cuscra, una dintre cele două surori ale ei, reprezentantul cultului neoprotestant care a spus câteva vorbe despre ea și viața ei, vreo două vecine, trei verișori veniți de la oraș. Nu a plâns-o nimeni. Nici măcar clopotele bisericii, pentru că ea aparținea, din tinerețe, cultului neoprotestant numit Năzărineni, de influență și cu răspândire întinsă pe teritoriul fostului Imperiu Austro-Ungar. A plâns-o totuși cerul spre care și-a ridicat în fiecare dimineață privirea, când acesta încă mai păstra rămășițe de întuneric, pentru că ea trebuia să iasă în câmp la prășit, la cules, la scos sfeclă, la adunat fânul etc., indiferent dacă era o zi însorită sau una lipsită de vlagă. Pentru ea nu exista nici o diferență, era ziua ei de lucru ce se întindea pe toată durata orelor cât stăruia lumina. Și totuși, în momentul în care groparii au coborât sicriul în pământ, acest cer care a ocrotit-o sau și-a arătat uneori vitregia s-a dezlănțuit cu un potop. O ploaie torențială i-a alungat și pe puținii participanți. O înmormântare simplă, mai mult formală, cum probabil vor fi toate înmormântările de acum încolo, fără cortegiu funerar, doar cu un dric cernit care a transportat sicriul. Pământul a înghițit apoi, pentru totdeauna, un trup transformat  într-o umbră a unuia, altădată puternic, netemător de boli și de muncă și de care, a doua zi, nu-și va mai aminti nimeni. Suntem trecători, plecăm precum florile câmpului și un nou născut vine să umple golul celui călător printre stele. Plecări și sosiri dictate de legile universului. 

            Sute de mii de oameni au părăsit această lume, infectați cu noul virus Covid 19, încât moartea nu mai surprinde, moartea nu mai impresionează, moartea nu mai poate fi un eveniment dureros, nici măcar pentru familie. Mina a murit acasă, în una din odăile în care îi plăcea să doarmă vara . N-a fost în spital niciodată și spre norocul ei, nimeni n-a putut specula această moarte, ca  s-o treacă la cei decedați din cauza cumplitei pandemii. Împlinise optzeci și nouă de ani, a murit de bătrânețe și de epuizare.

     Viața ei simplă, comună, lipsită de orice eveniment spectaculos dar, marcată de multe momente dramatice, a fost o luptă continuă pentru supraviețuire. Și-a îngropat soțul, la o vârstă tânără, apoi băiatul, proaspăt căsătorit . Atunci a plâns cu disperarea mamei care era convinsă că i se face o mare nedreptate luându-i-se fiul aflat în floarea vârstei, iar ea, mama trebuia să-i supraviețuiască și să-l înmormânteze. Nu s-a văietat niciodată cât îi este greu ori că o doare ceva, deși într-o vară la lucru și-a rupt mâna. N-a fost la medic, a răbdat, și-a ascuns lacrimile suferinței și după vreo lună, le-a arătat vecinilor că mâna era vindecată. A reușit, în timp, să  lucreze și să se folosească de ea, aproape ca înainte. Doar la moartea băiatului, durerea a fost atât de profundă că a spart zăgazurile și trupul ei rezistent a fost zguduit de hohotele de plâns pentru cel plecat, pentru ea și viața ei pustie, pentru ceea ce o aștepta în viitor, obligată fiind să ducă greul unei gospodării pe care o construise de la zero, în tinerețe, împreună cu soțul. A plâns pentru viața tânără care s-a sfârșit nedrept și prea devreme, a plâns că nu avea nici un nepot, a plâns sfâșietor pentru că ea trebuia să fie, pe mai departe, stâlpul casei și siguranța ei. A avut înțelepciunea să nu-și alunge nora, ci să-i ceară să rămână  cu ea și să ducă împreună greul vieții. Iar tânăra noră a ascultat-o. Cu experiența sa de om încercat, Mina a învățat-o rostul gospodăriei. Își coordonau atât de bine toată munca încât  răspundeau nevoilor și necesităților de fiecare zi, ca o singură persoană. Deveniseră nedespărțite, fie că se duceau în câmp, la magazinul sătesc, ori în vizită la una dintre surorile Minei, pentru că toate erau măritate în sat. Vara, după ce-și terminau treburile, cuprinse de oboseală, dar și de toropeala zilei, purtând puțină veșnicie în suflete, se așezau pe banca din uliță și într-o tăcere deplină, așteptau să treacă timpul, la umbra porții înalte, cum doar în Transilvania se pot vedea, unde „casele se lasă împrejmuite cu ziduri grele și oamenii cu tăceri la fel de greu de străpuns”, cum magistral spune Ana Blandiana. A doua zi, se sculau devreme să facă una alta prin gospodăria din care nu lipseau găinile, puii, cei doi porci crescuți pentru carne și pentru vânzare. Dar și un câine și o pisică. Animăluțele muriseră de ceva vreme, așa că nu mai aveau acum grija lor. Dar nici Mina nu mai era femeia puternică, capabilă să facă față celor mai solicitante treburi. Deși continua să sfideze greul ca și bolile și o singură dată a chemat acasă medicul de familie. Nu ieșise din sat, decât la mare nevoie, fiind obligată de împrejurări să-și ridice băiatul de la morga spitalului, unde-l transportase salvarea,  să-l aducă acasă, să-l privegheze și să-l înmormânteze. Mai fusese la oraș, cu mulți ani în urmă, în perioada cotelor și a colectivizării, să facă rost de pâine. Erau vremuri grele când statul, prin reprezentanții instituțiilor sale, le lua țăranilor tot grâul. Împreună cu alte femei și bărbați urca în trenul ce avea o haltă aflată la șapte kilometri distanță de sat și mergeau la Oradea după pâine, pe ploaie, pe vânt, prin zăpadă. Înainte de închidere, le rugau pe vânzătoarele de la brutărie  să le dea și lor câteva pâini, că nu au cu ce să-și hrănească copiii, familia. Unele erau înțelegătoare și le dădeau câte trei, patru, din ce le rămăsese, căci și la oraș pâinea se vindea pe cartelă, altele le priveau cu dispreț și le refuzau. După îndelungi stăruințe pe la mai multe magazine se alegea fiecare cu câte zece pâini mici și negre ca tăciunele, le puneau în sac și fugeau înapoi la gară să prindă trenul și să se întoarcă acasă, parcurgând pe jos, alți șapte kilometri.

Nimic n-a fost simplu ori ușor în viața ei de țărancă tăbăcită de muncă dar dârză și de neclintit în hotărârile ei. Nimic nu i-a înfrânt voința de a fi în rând cu ceilalți săteni, chiar dacă era o femeie singură, de mulți ani. Era prezentă zi de zi pe tarlalele C.A.P. ca să facă cât mai multe zile – muncă, să-și agonisească cele necesare traiului. S-a bucurat, asemenea tuturor dezmoșteniților când i s-a restituit pământul, după căderea regimului totalitar. L-a lucrat doar ea cu nora și s-a ocupat  de  rostul lui ca un bărbat, mulțumită  de parcă i se restituise destinul ei natural.

 Cine a fost Mina? Parafrazând, s-ar putea spune că se număra printre ultimii „mohicani,” ultimii țărani autentici dintr-un sat intens populat altădată, înfloritor și prosper, cu oameni harnici și gospodari, de pe valea Crișului Negru, reprezentantă a unei clase demne, harnice și cuviincioase, pe care comuniștii au distrus-o aducând-o la sapă de lemn. Fără să-i poată știrbi, însă, onoarea și mândria, cinstea și demnitatea. A fost un simbol al țărănimii apuse pentru totdeauna și un exemplu de devotament, de dăruire și înțelepciune. Dar acum, Mina a plecat în veșnicie și odată cu plecarea ei, peste satul pustiit de oameni și de viață s-a lăsat o tăcere și mai grea și mai apăsătoare în care  prezentul a devenit trecut. 

 

Maria Vesa Aursulesei / UZPR

 



Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.