default-logo

Fluieratul în biserică

Secvențe de biografie jurnalistică

Am terminat „Facultatea de Filologie” a Universității „Babeș-Bolyai” în anul 1959. La repartiție, deși puteam opta pentru un post de profesor în București, am optat pentru același post în Sighișoara, întrucât prietena mea, Liana, era din Mediaș. După doi ani, deși era studentă, s-a căsătorit cu un „politician înalt”, apoi a plecat în Canada. Lovit în soartă și frământat de dileme, m-am hotărât să mă înscriu la a doua facultate, adică la Facultatea de Istorie și Filosofie de la aceeași Universitate clujeană. Eram unul dintre primii studenți cu două facultăți, iar Ministerul Învățământului a depus eforturi pentru a reglementa relația lor (recunoașteri, transferuri etc.). Visul meu a rămas însă Universitatea clujeană, de aceea, după patru ani în Sighișoara, am acceptat postul de secretar literar la „Teatrul de Stat din Turda. Apoi, cum urma repartiția, în ultimul an de la Filosofie, am trecut la secția zi, ca student ordinar. În această perioadă, în Cluj-Napoca s-a înființat Editura „Dacia”, iar Directorul acesteia, Al. Căprariu, m-a angajat aici pe postul de redactor la secția Filosofie. Așadar, în 1971 eram și student la Filosofie, dar și redactor la Editura „Dacia”.

Aici intervine un punct de răscruce… și de cruce. În anul 1971 s-a organizat „Simpozionul național al studenților de la Filosofie”, desfășurat în Cluj-Napoca. Tema simpozionului era „Fenomenul înstrăinării”. Mi-am elaborat Comunicarea, încercând să găsesc un echilibru între Scylla și Caribda. Vocea ideologică dominantă atunci susținea că în socialism nu mai există fenomene de înstrăinare. În comunicarea mea, eu susțineam că mai există, chiar ca „rămășițe istorice”. Agasat de vocile dominante, care mergeau pe varianta „Nu există înstrăinare în socialism”, m-a pus dracul – că altfel nu-i pot spune – să iau cuvântul, trecând la microfon. Chiar după prima mea frază, publicul m-a aplaudat. Am căpătat spontan curaj, trecând la a doua frază, după care aplauzele au sporit. Și am dus-o tot așa, până am încheiat discursul meu, în aplauzele generale.

În intervenția mea orală am dat mai multe exemple, dintre care menționez aici doar două: 1. Părinții mei sunt țărani, de condiție mijlocie. Tata, Victor, nu a vrut să intre în CAP. A fost amenințat că dacă nu intră în CAP, eu voi fi eliminat de la facultate. Tata a intrat în CAP, dar cu această ocazie nu „s-a înstrăinat” el de întreaga lui avere, obținută cu trudă cinstită (!?); 2. În Turda există trei instituții dispuse în spațiu triunghiular: Biserica, Teatrul de Stat și Restaurantul. Dacă facem o cercetare sociologică, putem observa că, mai ales Duminica, cei mai mulți cetățeni sunt la Restaurant, nu la Biserică sau la Teatru.

Au urmat discuțiile pe marginea comunicării mele. Dialogul cel mai tare l-am avut cu profesorul Niculae Bellu, care conducea Simpozionul. Între studenți, unii erau de partea mea, ca Bălin, alții erau împotriva mea, ca Ion Cristoiu.

Simpozionul s-a încheiat, dar urmele lui abia acuma vin. După câteva zile, am aflat că Securitatea a întrebat Partidul dacă este cazul să se ocupe de mine (!?). Partidul le-a răspuns că nu, că se vor ocupa dânșii de mine. Ceea ce, după cum vom vedea, s-a și întâmplat.

Eram redactor la Editura „Dacia”, dar și absolvent al facultății menționate. Profesorul Nicolae Kallos m-a întrebat dacă nu aș fi de acord să mă propună ca asistent. După un dialog cam tare cu admirabilul Al. Căprariu, a fost de acord și dânsul, deci și eu. Repartiția națională a avut loc la Iași („Dulce târgu Ieșiului”). Cu o jumătate de oră înainte de repartiție, m-a căutat profesorul Nicolae Kallós și mi-a spus: „Acuma va trebui să te ții tare! Din păcate, Comisia de repartiție a primit un document de la CC al UTC, prin care dosarul tău de asistent este respins”. 

Am coborât pe scările Universității ieșene abia stăpânindu-mi lacrimile. Și am devenit ce eram deja, redactor la  Editura „Dacia”, secția Filosofie.

Tudor Cătineanu

 

  1. După ce a aflat de ce anume am făcut la Simpozion și ce mi s-a întâmplat la Iași, rectorul Universității clujene, Ștefan Pascu, a zis: „Tudor Cătineanu s-a trezit fluierând în biserică și a fluierat cam prea tare”.

 

(Revista UZP nr. 18/2020)



Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.