◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

MĂRĂŞTI-MĂRĂŞEŞTI-OITUZ, 1917- ,,PE AICI NU SE TRECE”

   La 11 iulie 1917 începea la Mărăști marea campanie militară a armatei române contra ocupantului german, încununată de o victorie strălucită, hotârâtoare pentru evoluția ulterioară a frontului de pe aliniamentul Nămoloasa-Mărășești-Mărăști-Oituz.

Peste cei 103 de ani străbat ecourile marilor încleştări de forţe, ale luptelor crâncene pentru neatârnarea neamului românesc, pentru reîntregire şi libertate.

Acest măreţ eveniment  îndeamnă la rememorarea câtorva aspecte legate de contextul intern şi internaţional cu privire la aceste mari bătălii.

Începutul anului 1917 găsea linia frontului în sudul Moldovei, singurul petec de pământ care mai constituia ţara românească independentă.

În această Moldovă, ştirbită şi ea în partea de sud-vest, se concentrase toată puterea statului român: suveranul, guvernul, parlamentul, autorităţile, armata. Iaşul, vechea capitală a Moldovei, devenise inima rezistenţei româneşti. 

Toată activitatea guvernului, toate preocupările naţiunii, toată viaţa care pulsa, agitată şi febrilă, în bătrânul oraş, erau îndreptate în acest timp de grea încercare spre un singur ţel: reorganizarea armatei, punerea acesteia din nou în stare de luptă, pentru apărare mai întâi şi apoi pentru ofensivă, în vederea eliberării întregului pământ românesc.

Trei erau greutăţile cele mai considerabile cu care se confruntau autorităţile pentru restabilirea unei vieţi normale: problema alimentării cu hrană şi materiale, dificultatea organizării transporturilor şi lipsa combustibililor.

Pe măsură ce trupele române, decimate, obosite şi dezorganizate, soseau în Moldova dinspre sud, în aceeaşi măsură soseau dinspre nord şi est trupele ruseşti, coborându-se spre miazăzi, ca să întărească frontul şi să oprească inamicul. Căile ferate erau blocate, gările aglomerate, locuinţele ocupate, astfel că trupele române au fost nevoite să se retragă în Moldova pe jos, în condiţii de iarnă cumplite, care au echivalat doar cu retragerea armatelor lui Napoleon de la Moscova şi Berezina. Moldova se aglomeraseră cu trupe şi populaţie civilă şi greu se făcea faţă aprovizionării cu cele necesare traiului. În multe localităţi se instalaseră panica de foamete şi boli.

Ceea ce a dat însă proporţii catastrofale situaţiei a fost influenţa ruşilor. Aproape un milion de ruşi au pătruns în Moldova pentru a întări frontul în zona sudică, impunând autorităţilor române o aprovizionare corespunzătoare cu toate resursele necesare frontului.

Pe lângă toate acestea, a acţionat ca un blestem asupra populaţiei, un nou flagel, mai teribil ca toate celelalte, tifosul exantematic, care a răpus mii şi mii de vieţi omeneşti.

Totuşi, în aceste condiţii grele guvernul şi celelalte instituţii ale statului român retrase la Iaşi au reuşit să întocmescă planuri eficiente de ameliorare a situaţiei.

Căci, prin toate vicisitudinile prin care treceau şi prin toate suerinţele ce le îndurau, fiecare român, de la suveran până la cel din urmă sătean, era conştient că principala sforţare, către care se îndreptau toate energiile şi în vederea căreia trebuiau să se facă toate sacrificiile, era reorganizarea armatei, renaşterea din dezastru a puterii noastre militare.

Resturile armatei de operaţii din Muntenia, retrase în Moldova, au fost împărţite în două. O parte, aproximativ şase divizii, constituind Armata a II-a, a rămas pe frontul de luptă, în regiunea Vrancei, intercalată între unităţile ruseşti, care ocupau tot restul frontului român. Cealaltă parte, formată din restul diviziilor celor mai dezorganizate, a fost scoasă cu totul din luptă şi transportată în nordul Moldovei, în zonele de refacere. Ea a constituit Armata I.

Principiile după care s-a condus comandamentul român în reorganizarea armatei, au fost următoarele: efectivul armatei a fost micşorat la cifra pe care o îngăduiau resursele ţării, pentru o campanie de lungă durată. De aceea, s-a redus numărul diviziilor de infanterie la 15 unităţi şi două de cavalerie, câte au fost la începutul războiului. Astfel, diviziile au devenit unităţi omogene ca efectiv, încadrare şi armament, iar acestea au format corpurile de armată, considerate unităţi de comandament, putând fi formate dintr-un număr mai mare sau mai mic de divizii, după necesităţile operative. 

Astfel, au fost reorganizate artileria de câmp, cavaleria, aeronautica.

Totalul forţelor combatante ale armatei române se ridica la aproape 400000 de oameni.

Datorită sprijinului Franţei, armata a fost dotată cu tehnică de luptă modernă şi echipată cu haine, mijloace antiglonţ, căşti de protecţie, măşti de gaze.

Cum s-a transformat ostaşul român dintr-un individ înfrânt, decăzut moral după retragerea în Moldova, prost echipat şi hrănit?

Ostaşul român se supunea cu tragere de inimă la munca de refacere a armatei. El căpătase, prin propria intuiţie, convingerea că rezultatul dezastruos al campaniei precedente se datora inferiorităţii armamentului şi ignoranţei lui în metodele de luptă. Treptat, treptat, cu reorganizarea unităţilor, cu completarea echipamentului şi a armamentului, cu apropierea unor metode de luptă, pe care inteligenţa lui simplă, dar robustă, i le arăta ca avantajoase, încrederea îi revenea. Cuprins de dorul de acasă, care pentru cei mai mulţi era dincolo de linia inamicului, îmbărbătat de siguranţa succesului, sentimentul său ostăşesc se exaltase şi un patriotism instinctiv, clădit pe dragostea pentru ogorul lui părăsit, de vatra lui spulberată, de ura împotriva cotropitorului, de încrederea în biruinţă, transformase pe ostaşul resemnat şi umilit al retragerii, într-un voinic dârz şi războinic, a cărui dorinţă arzătoare era reînceperea luptei pe viaţă şi pe moarte împotriva duşmanului.

Regele ţării vizitase însuşi, rând pe rând, centrele de refacere, trecea în revistă trupele, îi îmbărbăta pe soldaţi, îi răsplătea pe viteji, iar cuvântul său, grav şi cald, toarnă balsam în suflete şi deschide perspective măreţe:,,…Vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că, pe lîngă răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul, pe care v-aţi luptat. Vi se va da pământ. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la trebile statului…..”.

Reorganizarea armatei a fost însoţită şi de o schimbare importantă în compunerea comandamentului. Regele Ferdinand al României era conducătorul de căpetenie al ,,frontului român” al armatelor aliate, cuprinzând sub această titulatură totalitatea forţelor ruse şi române de 

la Bucovina până la Marea Neagră. Conducătorul de căpetenie avea două ajutoare: un general rus (Zaharov, schimbat apoi cu Leciţki) şi un general român (Prezan). Generalul Prezan era un militar care făcuse proba calităţilor sale eminente de comandant al Armatei de Nord şi apoi al grupului armatelor de sud, în timpul marilor bătălii de pe Neajlov şi Argeş. 

Ziua de 10 mai 1917 a fost una din zilele cele mai înălţătoare din viaţa capitalei pribegiei şi a durerilor, Iaşiul. A fost ziua când armata română a prezentat raportul suveranului şi reprezentanţilor poporului român, că este gata de luptă, bine pregătită şi echipată. Era armata nouă care purta în raniţă cinstea, soarta şi nădejdea ţării. Era 10 mai al războiului, sărbătoarea jertfelor şi a vitejiei. Trupele au defilat cu însufleţire şi bărbăţie, lumea privea şi plângea. Regele decora steagurile eroicelor regimente 4 şi 9 de de vânători şi pe bravii lor comandanţi. Generalul Berthelot împarte şi el decoraţii, iar pe câmpul imens al Copoului se ridică accentele măreţe ale imnului ,,La arme!”, ieşit din şapte mii de piepturi de soldaţi şi din instrumentele de metal ale celor patru muzici militare.

În luna iunie 1917 au început să soseacă primii voluntari români din Ardeal şi Bucovina de nord, mulţi provenind din cei 120000 de prizonieri deţinuţi în diferite lagăre ruseşti. 

Generalul Prezan i-a salutat pe noii veniţi iar pe platoul Şorogari, de lângă Iaşi, regele a primit jurământul de credinţă şi i-a salutat pe cei dintâi soli ai unirii neamului: ,,Pe voi, regele, căruia i-aţi jurat credinţă, vă priveşte cu dragoste şi cu încredere, căci sosirea voastră salută chezăşia cea mai puternică că visul atâtor veacuri se va înfăptui, că dorul unui neam, în sfârşit, se va stinge”.

În primele şase luni ale anului 1917, Armata a II-a română, care rămăsese pe lnia frontului, împreună cu trupele ruseşti au menţinut vigilenţa faţă de inamic, desfăşurând lupte deosebit de înverşunate în zona localităţii Momîia, considerată o zonă deosebit de importantă din punct de vedere tactic. Generalul Averescu reuşise să păstreze cu sfinţenie postul de santinelă la porţile Moldovei refugiului, refacerii şi revanşei, organizând frontul de rezistenţă şi de aşteptare.

Între timp, în luna iulie Armata I română, sfârşindu-şi pregătirile, porneşte din zonele de refacere din nordul Moldovei ca să-şi ocupe sectorul de luptă pe malul Siretului. Marşurile trupelor Armatei I s-au făcut în cea mai mare parte pe jos şi noaptea, spre a nu fi observate de avioanele inamice. 

Armata I-a a luat poziţie între armatele a IV-a şi a VI-a ruse, adică sectorul de front cuprins între Siret şi Prut.

Inamicul îşi fortificase foarte puternic poziţiile, dirijat de feldmareşalul Mackensen, generalii Bahr, von Morgen, ş.a.

Ziua marii ofensive era aşteptată cu nerăbdare. Ţara întreagă îşi pusese încrederea în frumoasa armată şi în destoinicii ei comandanţi.

Planul de atac al armatei române prevedea ca întâiul obiectiv atins în sectorul Corpului III armată era cucerirea primei linii inamice pe un front de 6 km, de la Podu-Huroaia la Crângeni. Al doilea obiectiv era linia intermediară Măicăneşti-Olăneasca, la 3 km adâncime. Al treilea obiectiv era a doua linie inamică, Râmniceni-Gulianca, la 5-6 km adâncime.

Din comparaţia forţelor rezulta o superioritate a forţelor noastre faţă de cele ale adversarului, o divizie română  pentru fiecare 5 km, faţă de inamic care avea o divizie la 9 km.

Situaţia a devenit complicată când s-a constatat că inamicul pregătea o ofensivă pe acelaşi sector de front.

Decada a doua a lunii iulie a fost trăită cu deosebită încordare pe amândouă fronturile adverse. În aşteptarea clipei supreme, cei doi adversari îşi măreau vigilenţa, îşi îndeseau încercările de a surprinde pe duşman şi a afla pregătirile pe care le făcea.

La 23 iulie dimineţa, pe toată linia frontului Armatei I, aproape şase sute de guri de tun trimiteau duşmanului, în liniile sale, salutul zgomotos al armatei române, reintrate în luptă după şase luni de tăcere. Pregătirea de artilerie durase trei zile şi a fost cea mai mare acţiune de acest fel de pe frontul românesc. 

Asaltul infanteriei fusese fixat, la început pentru ziua de 25 iulie, la ora 5 dimineaţa, pe tot frontul armatelor IV, VI ruse şi I română. Până la urmă s-a lăsat la înţelegerea între comandanţi momentul începerii asaltului pentru a permite o sincronizare cât mai eficientă a acţiunilor. Aşa că s-a amânat momentul pentru 26 iulie.

Dar, în după-amiaza zilei de 25 iulie, pe când ofiţerii şi trupa se găseau în cea mai înaltă dispoziţie sufletească, în aşteptarea mult doritei zile a asaltului, comandantul Armatei I române primeşte copiile telegramelor adresate de generalul Şterbacev armatelor ruse de pe frontul român. Amata a VI-a care trebuia să coopereze cu Armata I română la atac, a primit ordin să oprească pregătirea de artilerie, până la noi ordine.

A fost cea mai mare lovitură morală dată de comandamentul rusesc armatei române, care se văzuse nevoită să renunţe la ofensivă.

În Rusia revoluţia începuse iar reverberaţiile se transmiteau pe front, conducând la panică şi dezordine pe întreg frontul rusesc, de la Baltica la Marea Neagră.

Comandamentul Armatei I române a renunţat în aceste condiţii la ofensivă, concomitent cu comandamentul german, datorită evenimentelor deosebite petrecute în alt sector de front, acolo unde Armata a II-a română obţinea succese răsunătoare, reuşind să străpungă frontul în zona Mărăşti.

Linia pe care se oprise Armata a II-a română şi pe care se menţinea de şase luni, avea o direcţie generală nord-vest-sud-est, urmând înălţimile platoului cuprins între râurile Zăbrăuţi şi Şuşiţa şi paralel cu cursul lor. Terenul era foarte accidentat, nu era potrivit pentru dezvoltarea unor operaţii de mare amploare. Aproape de extremitatea sud-estică a platoului, la cota 500, se găsea satul Mărăşti care, aşezat la centrul tactic al teatrului de operaţii, a dat numele său bătăliei.

Inamicul organizase puternic frontul său cu lucrări de apărare.

La 14 iulie toate unităţile române erau la postul de luptă. Armata a II-a era organizată pe două corpuri de armată: Corpul IV, sub comanda generalului Văleanu şi Corpul I, sub comanda generalului Arthur Văitoianu. Trupele acţionau sub imboldul dat de generalul Averescu prin ordinul 

de zi acesta făcea apelul suprem la încordarea tuturor puterilor pentru ,,cea mai dreaptă şi mai sfântă cauză-izgonirea cotropitorului din căminele noastre”.

În după-amiaza zilei de 22 iulie artileria Armatei a II-a a început să verse foc din cele 228 de guri de tun. În noaptea de 23-24 iulie trupele Diviziei a 3-a au luat cu asalt tranşeele inamice iar în seara zilei de 24 iulie linia înaintării române era lângă valea Şuşiţei şi se pregătea asaltul asupra satului Mărăşti, puternic fortificat de inamic. Brigada a 6-a din Divizia a 3-a avea însărcinarea să atace şi să cucerească acest sat. Şi, astfel în dimineaţa zilei de 25 iulie satul Mărăşti a trecut în mâinile trupelor române. 

Armata a II-a română repurtase o biruinţă strălucită. Frontul duşman fusese sfărâmat pe o lungime de 30 de km şi împins pe o adâncime de 20 km. 

Zguduirea puternică a frontului rus, produsă de înfrângerea din Galiţia a oprit în mers victorios ofensiva Armatei a II-a la Mărăşti şi a înăbuşit-o din faşă. La 3 august Bucovina era din nou în mâna austro-germanilor, linia duşmană cea mai înaintată atingea frontiera rusă şi română. 

Planul german prevedea atacarea Moldovei din două părţi: arhiducele Iosif trebuia să continue ofensiva dinspre Bucovina înspre nordul Moldovei, iar Mackensen primi ordinul să pregătească marea ofensivă de la Siret. Atacul german trebuia să se dea în regiunea Fundeni-Nămoloasa. Morgen trebuia să forţeze trecerea peste Siret cu cinci divizii şi să învăluie, de la sud la nord, trupele noastre. Însă planul a fost dat peste cap datorită ofensivei victorioase a Armatei a II-a de la Mărăşti.

Pentru apărarea nordului Moldovei, comandamentul româno-rus decisese formarea unei armate de manevră care se aduna la Roman.

Germanii aveau în plan străpungerea frontului în sectorul ocupat de trupele ruşeşti. Ştiau că ruşii dispun de doar trei divizii care se opuneau la şapte divizii germane. 

În noaptea de 6-7 august trebuia să aibă loc o  mişcare de înlocuire a trupelor ruseşti de pe malul drept al Siretului, cu trupe din Armata I română.

Astfel duşmanul a trecut la ofensivă şi a lovit un front în transformare, neorganizat. Bătălia de la Mărăşeşti au început-o germanii împotriva ruşilor şi au sfârşit-o, luptând pe acelaşi front cu trupele române. 

Bătălia de la Mărăşeşti s-a desfăşurat pe parcursul a 14 zile, cu jertfe mari de ambele părţi, cu forme de luptă dintre cele mai diverse: acţiuni în ofensivă şi defensivă, asalturi pe diferite aliniamente ale inamicului, atacuri la baionetă, manevre de inducere în eroare a inamicului, focuri puternice de artilerie, etc.

Pentru a revitaliza acţiunile Armatei I în câmpul tactic şi ai conferi o viteză de reacţie potrivit condiţiilor impuse de vigoarea inamicului, pentru a face faţă riscului crescut ca armata germană să treacă la o ofensivă generală şi să cucerească Moldova, Înaltul Comandament român a luat o hotărâre gravă, înlocuirea generalului Christescu, prea prudent în asemenea situaţii, cu generalul Eremia Grigorescu, eroul de pe frontul de la Oituz.

Generalul Eremia Grigorescu era o figură emblematică şi interesantă a războiului nostru. Era întruparea chipului clasic al soldatului de rasă, mândru ca un muşchetar, viteaz ca un cavaler medieval. Pe lângă acestea, o solidă educaţie militară şi tehnică, un ochi sigur şi o energie de fier. Optimismul său robust îşi găsea expresia în formule romantice, ce deveneau populare, impresionau corpul ofiţeresc şi masele soldăţimii şi le ridica moralul.

Deviza lui ,,pe aici nu se trece!” devenise celebră: cu faima ei trecuse generalul de pe frontul Oituzului pe acela al Mărăşeştilor. Domina cele mai grele situaţii printr-o netulburată încredere în sine şi în puterea împrejurărilor, declarând de nenumărate ori că acel obuz care să-l ucidă încă nu a fost turnat. 

Într-un moment de acalmie generalul a explicat înaltului Comandament român situaţia critică din sectorul frontului Panciu-Mărăşeşti şi a propus şi soluţii pentru rezolvare. Eremia Grigorescu era hotărât să menţină linia frontului la sud de Mărăşeşti şi pregătirea noilor atacuri de pe acest aliniament, inclusiv relocarea în noaptea de 13-14 august a unor divizii române de o parte şi de cealaltă a râului Siret. 

La cererea generalului Prezan, generalul rus a ridicat comanda armatelor ruso-române generalului rus Ragoza şi a încredinţat-o generalului român Grigorescu.

România putea să respire uşurată; apărarea pământului strămoşesc încăpuse pe mâini 

sigure. 

Bătălia de la Mărăşeşti a fost, prin durata, proporţiile şi intensitatea ei, cea mai mare bătălie care s-a dat pe frontul românesc în decursul războiului mondial. Aceasta s-a dat pe un front complet închegat, fără nici o soluţie de continuitate şi de divizii proaspăt refăcute de o parte şi de alta, cu efective şi armament pus la punct, ridicate la maximum de putere combativă. Caracteristica desfăşurării tactice a bătăliei o formează substituirea trupelor ruseşti de pe linia frontului cu trupe române, datorită dezordinii instaurate în rândurile armatei ruse.

Mărăşeştii au venit, după Mărăşti, ca să facă dovada că vigoarea sufletului românesc nu se alterase şi că se putea lua iarăşi un loc, cu fruntea sus, în rândul prietenilor şi aliaţilor.

Concomitent cu ostilităţile de la Mărăşeşti, la Oituz începuseră pe 8 august loviturile de artilerie, pregătind ofensiva trupelor austro-germane conduse de generalul Rohr, cu planuri de a face joncţiunea către Mărăşeşti cu trupele conduse de generalul Mackensen. Se manifesta şi pe acest front, unde era dislocată Armata a II-a română, indisciplina forţelor ruseşti, dornice de abandonare a frontului. Se creau mereu goluri în liniile de apărare ale trupelor româno-ruse, prin retragerea ruşilor, fapt care crea dificultăţi suplimentare în organizarea apărării.

Din nenorocire pentru planurile comandamentului german, pe Rohr îl aştepta la Oituz aceeaşi neplăcere, pe care o avusese cu două zile înainte Mackensen pe malul Siretului. În locul rusului, plictisit de luptă, el va găsi pe românul dârz, care ştia că nimeni nu-şi apără mai bine poarta casei lui, decât stăpânul însuşi.

Luptele au continuat cu înverşunare până în ziua de 22 august, când trupele române , întărite cu forţe din stânga Siretului şi cu unităţi refăcute în nordul Moldovei, resping ultimul atac al inamicului la Târgu Ocna. Bătălia de la Coşna, ultim ecou al marii bătălii de la Oituz, se încheia la lumina sinistră a incendiului oraşului pustiit. Dar cu ea, se stinsese definitiv şi nădejdea străpungerii frontului românesc din Munţii Oituzului şi a cuceririi Văii Trotuşului.

Generalul Rohr trebuia să imite gestul prietenului său, Mackensen de a renunţa definitiv la ofensiva pe Valea Oituzului.

Marele plan strategic a lui Ludendorff se prăbuşise în cel mai complet eşec. Cleştele celor două armate austro-germane, care trebuia să opereze de-a lungul Trotuşului şi de-a lungul Siretului, zăcea la pământ cu braţele sfărâmate. 

Bătălia de la Oituz e o izbândă a puterii de rezistenţă a soldatului român. În strânsă legătură cu bătălia de la Mărăşeşti, ea a reuşit să zădărnicească marele plan strategic al duşmanului, a salvat Moldova de catastrofa invaziei şi a ocupaţiei inamice. 

Campania română din 1917 ţinuse cicizeci de zile. Ea începuse pe 22 iulie în bombardamentul năpraznic de la Nămoloasa şi Mărăşti, pentru ca să-şi dea sufletul înaintea reţelelor de sârmă de la Cireşoaia. Din punct de vedere strategic, campania din 1917 a fost o dublă izbândă a românilor: una ofensivă la început, când ne-a dat admirabila victorie de la Mărăşti, iar a doua în defensivă când armatele române au fost nevoite să pareze loviturile inamicului.

Oţelit trupeşte şi sufleteşte, soldatul român era acum un luptător conştient şi viteaz, înflăcărat pentru apărarea patriei lui, dispreţuitor al oricărui pericol, gata la orice jertfă. 

Este marea biruinţă a sufletului românesc în campania militară a anului 1917.  

                                                                              

Col(r)lector univ.dr.ing. Constantin AVĂDANEI,

Președintele Grupului de Inițiativă „CENTENAR-MAREA UNIRE-ALBA IULIA-2018”

    

 Alba Iulia, 19.07.2020     



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *