Paşoptismul este paradigma României moderne. Fără corifeii revoluţiei de la 1848, România nu ar fi existat. România este o creaţie ideologică a acestor gânditori care au ales sincronismul cu Occidentul pentru evoluţia şi propăşirea societăţii româneşti. Ioan Stanomir în cartea „Aşteptând revoluţia. Paşoptismul şi vocile sale” (Ed. Humanitas, 2020) reuşeşte să ofere o isagogie a paşoptismului românesc şi implicaţiilor sale în evoluţia României moderne. Cartea se vrea demitizatoare şi o încercare indelebilă a vechilor interpretări istoriografice despre acest fenomen major. Stilul cărţii este cursiv şi pe alocuri fermecător, autorul reuşind să surprindă tensiunea ideologică a creaţiei paşoptiste care străbate secole. Personalităţile paşoptiste au ceva din IL Caragiale, prin discursul lor grandilocvent. Par personaje de teatru, care nu au nicio îndoială privind credinţa lor reformatoare a României pe culmile progresului. Ioan Stanomir reuşeşte să surprindă exhaustiv discursul complex şi complicat al paşoptistilor. Însăşi ideea de România şi români este o creaţie livrescă a acestor patrioţi, care „peste noapte” devin din munteni şi moldoveni adevăraţi români patrioţi. S-au născut în Moldova şi Muntenia şi au murit în România, creaţia lor politică. Autorul evită să facă o analiză a rădăcinilor numelui de român din „rumân”, formă socială a statutului ţăranului din spaţiul danubian. Portretele lui Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, CA Rosetti, Alecu Russo, Ion Brătianu sau Ion Ghica ne oferă radarul simţămintelor acestor corifei fanatici ai înnoirii sociale prin revoluţie. Caragiale avea dreptate privind inconsecvenţele morale aşe paşoptiştilor; anarhistul radical CA Rosetti devine catalizator al parlamentului care girează monarhia. Ioan Stanomir surprinde disjuncţia dintre revoluţionarii moldoveni şi cei munteni. Cei din Ţara Românească erau adepţii radicali ai proiectului mazzinian, nişte conspiraţionişti de tip carbonar, faţă de revoluţionarii moldoveni, care au acceptat proiectul evoluţionist al reformelor graduale şi modelul prusac de societate, bine conturat de Mihail Kogălniceanu. Până la urmă, marea parte a revoluţionarilor au devenit oameni de stat autocraţi, punând în practică cu autoritate proiectul paşoptist: unirea de la 1859, principele străin, războiul de independenţă şi proclamarea regatului. Ion Brătianu este cel mai peren exemplu, cum un anarhist revoluţionar devine un om de stat autocrat. Până la urmă ideile revoluţionare depind de ce parte a baricadei eşti. Radical în opoziţie, autocrat la putere, cu instrumentele dictaturii la mână. Paşoptismul nu a fost doar fundamentul liberalismului, radicalismului roşu, dar şi al conservatorismului modern. Imaginarul colectiv al României contemporane este rodul gânditorilor paşoptişti. Dincolo de „formele fără fond” paşoptismul a fost o paradigmă structurală a schimbării societăţii. Nu s-a trecut doar de la işlic la ţilindru în modă, ci şi în instituţii noi create.
Ioan Stanomir reface şi un excurs istoriografic al paşoptiştilor în viziunea istoriografică comunistă. Nicolae Bălcescu care a murit sărac şi „la timp”, fără să beneficieze de deliciile ajungerii la putere, a devenit pentru comunişti, radicalul ideal, părintele proto-comunsimului social, în schimb Ion Brătianu, care a „trădat idelul social al anului 1848” pentru burghezie şi a instaurat monarhia, a fost perceput ca un „trădător” al celor mulţi, de către istoricii comunişti. Nu toate vedetele de la 1848 au rămas în panteonul panegiric al istoriei. Un Dimitrie Brătianu sau Cezar Bolliac, deşi în viaţă erau eroii sau literaţi de succes, după moarte devin „pigmeii” istoriografiei comuniste sau post-decembriste. Vasile Alecsandri este perceput parnasian, ca un poet raţional, blocat în seninătatea pastelurilor de la Mirceşti, un colţ de rai al ieşirii din bătălia politică şi a istoriei. Ioan Stanomir îşi face o obsesie din Al. Ioan Cuza, pe care îl percepe în termenii istoriografiei comuniste, personaj de piese de teatru ideologice, ca un părinte al patriei osificat de propagandă sau tezism. La propriu, istoricul se luptă cu imaginea idilică a domnitorului creată de istoricii comunişti, dar care în realitate era altceva. Să te războieşti pasional cu imaginea lui Cuza creată de către comunişti este o formă de alterare şi întunecare a adevărului istoric. Simpatia monarhistă a autorului crează idiosincrazii false privind reperarea corectă a domnitorului Cuza, un reformator profund al României moderne, care nu poate fi confundat cu viaţa sa privată, facilă. Şi Kogălniceanu îşi nota în jurnal cu fidelitate adulterele, dar asta nu înseamnă că nu a fost un mare om de stat care s-a legat reforma pământului pentru ţărani de la 1864 şi declaraţia de independenţă de la 1877. „Filo-germanismul” monarhic al autorului răzbate sporadic în carte, considerând eşecul paşoptismului ca eşecul României Mari. Critica lui Cuza fiind în oglindă cu realizările lui Carol I, în realitate regele a dus mai departe cu succes politica începută de paşoptişti şi de către Cuza, omul de la 1848. „La peste un veac şi jumătate de la 1848, se simte, în identitatea de adâncime a statului şi a naţiunii noastre, ambiguitatea moştenirii pașoptiștilor. Statul pe care ei îl edifică, în anii în care ajung la guvernare, mizează pe centralizare şi autoritarism. Eşecul României Mari este eşecul scenariului paşoptist însuşi.” Autorul face din anumite antipatii politice de subsol ale politicienilor faţă de drepturile minorităţii după 1877, hârtia de turnesol a frecventării unor personaje istorice în prezent, căzând în viziunea uşor marxizantă, a interpretării trecutului prin anumite teze la modă ale prezentului corect politic, dar trecător. Pe alocuri cartea poate cădea în paradigma tezismului şi ideologizării, care totuşi o salvează prin atitudinea curajoasă de a introduce elemente de acribie şi de inedit în configurarea portretului general al paşoptismului. Consider cartea o contribuţie interesantă şi utilă la mersul istoriografic contemporan, o voce de luat în seamă, dar în spirit critic, evitându-se anumite alunecări neo-ideologice. De subliniat este reuşita autorului, de integrare a componentei literare a paşoptiştilor, uneori ilizibilă, în „mersul revoluţiei” la români. Paşoptiştii au fost pasionali, îmbătaţi de ranchiuni personale, ca Ion Heliade Rădulescu, iar nu de puţine ori în politică au făcut ca în literatură:
„Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”. Şi le-a reuşit. Nu cred în eşecul proiectului paşoptist. Acesta se reconstruieşte ubicuu pe direcţiile impuse de revoluţia de la 1848.
Ionuţ Ţene /UZPR