default-logo

Despre o „privire tainică” și urmările ei

Anul acesta, unul dintre premiile Eminescu ziaristul, laolaltă cu trofeul Izvorul traversând pădurea, va poposi, cu siguranță, pe biroul de la Institutul de Filosofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru”, al Academiei Române, al gânditorului, eseistului și al dascălului iubit al întregii generații ce a studiat după 1990 la Facultatea de Filosofie de la București, și care, din respect pentru tradițiile românești, a ales să ducă mai departe năzuințele milenare ale latinității orientale, academicianul Alexandru Surdu.
Se spune că marile întâmplări ale vieții țin de destin. Profesorul Alexandru Surdu, însuși, afirma cândva că „e bine” că marele nostru poet și gazetar Mihai Eminescu, pe care breasla jurnaliștilor îl celebrează la 28 iunie, dată cu rezonanțe dureroase pentru destinele culturii române, nu și-a continuat îndeletnicirile filosofice, așa cum și-ar fi dorit, poate, Titu Maiorescu, preferând să-și valorifice talentul în poezie și publicistică. E adevărat, în acest fel, tagma filosofilor a pierdut cu siguranță un potențial filosof de „formula unu”, cum obișnuiește profesorul Alexandru Surdu să spună, dar literatura a câștigat, cu siguranță, un poet unic. Această pildă rămâne valabilă, deopotrivă, și în cazul profesorului Alexandru Surdu care, fără să zăbovească prea stăruitor în câmpul eseisticii și al publicisticii, unde, judecând despre câte a scris și a publicat de-a lungul unei vieți, a avut rezultate remarcabile, a preferat să urmeze calea spinoasă a filosofiei, studiind în special artileria grea a acesteia, logica. Dacă în cazul lui Eminescu, tocmai enciclopedismul său filosofic i-a deschis calea spre marea poezie, cu atât mai stăruitor și pilduitor rămâne efortul profesorului Alexandru Surdu de a înțelege literatura, cu deosebire creația eminesciană, prin prisma filosofiei.
Și cum orice drum pornește de la primul pas, Calea cunoașterii eminesciene a plecat, în cazul profesorul Alexandru Surdu de la întâlnirea, din 1965, cu Constantin Noica, proaspăt ieșit din pușcărie și „ajutat” să se angajeze la Centrul de Logică al Academiei Române, unde lucra și „tânărul”, pe atunci, Alexandru Surdu. Povestită de mai multe ori, cu prilejuri și în împrejurări diferite, întâmplarea a căpătat cu timpul, contururi de-a dreptul mitice: „Nu-mi aduc bine aminte dacă era primăvară sau toamnă, dar știu că în fața Centrului condus de academicianul Athanase Joja s-a oprit, într-o zi, o mașină neagră – E de la Securitate, rostise conspirativ (s.M.N.), unul dintre cercetători. Din mașină coborî un omuleț zgribulit, îmbrăcat într-un loden, cum se purta pe atunci, cam lung și foarte șifonat, care și-a scos din buzunar o bască albastră, și ea șifonată, rezemându-se, apoi, de gard. Era slab, cu obraji căzuți, palid și întunecat la față și se vedea că nu are dinți – Ăsta e Constantin Noica! rosti mirat Anton Dumitriu. Toți am rămas înmărmuriți. În încăpere se lăsase o tăcere apăsătoare și parcă era mai cald – Deschide-ți fereastra, rosti cineva. Fiind mai aproape, am deschis-o eu. În curte, ridicându-și gulerul de la loden, Noica parcă se ferea de ceva. Atunci, omulețul a întors privirea către mine. Mirat, speriat, nu știu. Dar am simțit că privirea lui mi-a pătruns în suflet și că va rămâne acolo pentru totdeauna” (fragment din volumul, în curs de apariție, Eminescu și filosofia).
Dând timpul înapoi, constatăm că, în 1965, la momentul acela magic, Alexandru Surdu avea 27 de ani. Se născuse la 24 februarie 1938, în familia lui Alexandru Ioan Surdu, fost maistru tâmplar la un atelier de mobilă – justificînd astfel, poate, și etimologia numelui, ce vine de la profesia de surducar, tăietor de lemne – și al Elenei, născută Ghimbășan, mama iubită căreia, peste ani, fiul recunoscător îi va dedica eseul Dragobetele, povestea iubirii la români, cea mai aleasă tâlcuire scrisă vreodată despre forțele neștiute, bune și rele, „psihice și parapsihice”, ce ne-au condus și poate ne mai duc în continuare, cu sau voia noastră, destinul.
Dacă despre copilărie, la fel ca și în cazul lui Eminescu, nu putem decât să bănuim câte ceva: „Era un tânăr care trebuie să fi știut multe din cărți, dar și ceva pe deasupra învățăturii cărților. Înainte de a cunoaște gândirea lui Kant și înțelepciunea lumii, întâlnise alte câteva lucruri esențiale. Cunoscuse, în anii copilăriei și adolescenței, pădurea și apele, afecțiunea maternă, binefacerile și îngrădirile școlii, cunoscuse prietenia, dragostea dar și prețul singurătății în sânul firii și al cărților, cutreierase adesea pe jos, în intimitatea aceea totală cu locurile și așezările, o parte a țării, întâlnise omul de aici, plătise cu dezamăgiri și lipsuri răzvrătirile sale”, ne spune C. Noica despre Eminescu adolescentul și, cu siguranță, același destin i-a fost hărăzit și lui Alexandru Surdu. Absolvent de zece al Facultății de Filosofie, cu o teză despre Dialectica abstracției, susținută cu profesorul „iubit”, Radu Stoichiță, primul gânditor de la noi preocupat de stabilirea unei terminologii filosofice în acord cu limbajul contemporan, Alexandru Surdu și-a continuat parcursul profesional la Centrul de Logică, unde a lucrat sub îndrumarea academicianului Dan Bădărău, primul cercetător, la noi, al Filosofiei lui Dimitrie Cantemir.
Atunci, în condiții niciodată descifrate pe deplin, căci țin de destin, de acea chimie secretă între oameni s-a produs, iremediabil, apropierea de Constantin Noica și de Eminescu, implicit: „Am fost „colegi” la Centrul de logică, și am fost poate cel mai apropiat colaborator al lui din vremea aceea. Când m-a întrebat dacă vreau să-l ajut la transcrierea manuscriselor lui Eminescu de la Biblioteca Academiei, am fost firește de acord, și m-am prezentat la Bibliotecă. Numai că șeful de la Manuscrise Gabriel/Gavril Ștrempel nu ne-a permis accesul. Tot Noica a obținut recomandarea, de la un general de Securitate”.
Începând, așadar, din 1964, când a debutat în publicistică cu o serie de texte filosofice, în limba germană, publicate în Analele Universității București, Seria „Acta logica”, și până în zilele noastre, numărul textelor publicate de Alexandru Surdu se apropie de 500, sporind permanent. La fel și numărul cărților a crescut an de an, 2020 fiind chiar un an „bun”, profesorul trimițând deja la tipar trei volume, și având alte câteva proiecte în curs de finalizare. Desigur, în acest context, studiile eminesciene ocupă un loc aparte, majoritatea datând din in tervalul 1988-1989, când profesorul Alexandru Surdu a elaborat un adevărat compendiu eminescian, un corpus de texte unitar constituite, rod al cercetărilor de la Biblioteca Academiei, dar și al contactului nemijlocit cu gândirea, dar și cu exemplul personal al lui Constantin Noica.
Desigur, în acest context, cheia de boltă a cercetărilor rămâne volumul Lecturi kantiene, îngrijit împreună cu C. Noica, și tipărit în 1975, la Ed. Univers, cuprinzând traducerile poetului din Critica rațiunii pure, efectuate în perioada studiilor berlineze, înainte, în vara anului 1874, și poate puțin după acest interval, după cum rezultă din Scrisorile către și de la Titu Maiorescu, coroborate cu Însemnările zilnice ale criticului. Cum Mihai Eminescu a efectuat în acest interval două traduceri/lecturi le numea el, diferite, titlul generic, ales chiar de Alexandru Surdu, spre bucuria lui C. Noica, trimitea spre ambele variante: – „Am, găsit titlul lucrării, i-am spus. – Cum ? și s-a uitat la mine cu puțină milă. L-am lăsat puțin și i-am zis rar: – Lecturi kantiene. Nu l-am mai văzut niciodată atât de bucuros. M-ar fi îmbrățișat, dar nu obișnuia astfel de gesturi. S-a uitat însă la mine, într-un fel deosebit. Ca atunci, cu ani în urmă, când m-a văzut pentru prima dată la fereastra Centrului de Logică… Apoi s-a întors cu spatele la mine și a plecat repetând titlul cărții pe care o visase din închisoare, și care avea, într-adevăr, cel mai frumos nume de carte…”).
O altă contribuție fundamentală a profesorului Alexandru Surdu la cercetarea și „ordonarea” mulțimii de însemnări manuscrise ale poetului, rămase în forme „haotice” în Caiete, o reprezintă colaborarea la editarea discutatului volum XV, al Operelor (ediția Perpessicius) subintitulat Fragmentarium. Lucrând independent de această dată, fără participarea lui lui Noica, acesta considerând, afirmă Alexandru Surdu, că tocmai „ordonarea” artistică, într-un fel, a „cosmosului original din care s-a născut universul poetului” – filosoful, de această dată, Alexandru Surdu, ajunge să constate că Eminescu „în felul său miraculos”, ne-a lăsat drept moștenire „impresia putinței de a trăi în universuri paralele”, nedublată însă și de descrierea/transcrierea simultaneității tăirilor pe care le-a avut.
Vorbind despre Fragmentarium, văzut ca „răsfirarea unui ghem simultan”, Alexandru Surdu, observă că la Eminescu „atât torsul cât și fuiorul țin într-una”, cu alte cuvinte poetul, odată cu fiecare cititor în parte „doar toarce firul timpului”, urmând ca fiecare să constate propriul adevăr. A vorbi despre caer, și implicit despre Kaios și Kronos, cei doi fii ai Eternității, înseamnă a accepta observația lui Titu Maiorescu după care poezia eminesciană, mai mult decât a contemporanilor săi, are o încărcătura filosofică. „Urme” ale acestei filosofii sunt decelate de Alexandru Surdu deopotrivă în poezie, ca și în publicistică semn că poetul a trăit starea de „întoarcere” spre muntele „tată”, spre izvoare și spre obârșii, în chip firesc. Istorie? se întreabă Alexandru Surdu. Desigur, dar istoria cui, căci istoria e voință, nu e teorie, ne amintește și Mihai Eminescu.
Filosof de formație sistemică, poate ultimul maiorescian dintr-o serie ce a dat culturii românești atâta strălucire, Alexandru Surdu rămâne pentru contemporani un „semădău”, ce dă semne despre ce e mai bun și mai frumos în caierul timpului nostru, opera lui Eminescu, acum și un eternitate.

Marian Nencescu

(Revista UZP nr. 18/2020)

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.