Norma literară în traduceri

În urmă cu ani de zile, mă aflam pe unul dintre peroanele gării din Veneția, așteptînd să se formeze garnitura trenului cu care urma să călătoresc pînă la Viena. De cealaltă parte a peronului, staționa un tren pentru ruta Veneția – München (în italiană, Venezia – Monaco). La un moment dat, pe peronul respectiv a izbucnit un scandal, în care erau implicați doi polițiști italieni și un turist german. Neamțul, cu picioarele înmuiate de alcool, protesta însă gălăgios fiindcă era silit să urce în trenul de Monaco, în timp ce el dorea să călătorească spre casă, adică spre München; polițiștii îi reproșau protestatarului că a băut peste măsură și că făcuse și continua să facă scandal. Incidentul a avut loc într-una din zilele carnavalului venețian, iar peronul era plin de turiști din Austria, Franța, Germania.

Mi-am adus aminte de această întîmplare, cu amuzament lingvistic, în timp ce citeam un mic roman polițist tradus din franceză, Brigada mondenă. Carnaval la Veneția (2005) de Michel Brice, într-o tălmăcire acceptabilă. Însă nu titlul romanului m‑a făcut să-mi aduc aminte de întîmplarea de pe peron, ci textul însuși, cu dovezile de stîngăcie ale traducătoarei. Indiferent de tipul de roman tradus, normele academice ale românei literare îl obligă pe tălmăcitor să le respecte și să le aplice. În Dic­ționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM), despre scrierea și pronunțarea numelor proprii se spune: „În scrierea și pronunțarea în limba română a numelor proprii – de persoane și de locuri – străine din limbi scrise numai sau și cu alfabet latin se respectă grafia și pronunția din limbile respective“. O regulă care are și cîteva excepții ce se referă la nume înrădăcinate în română (Veneția, Londra, Flo­rența, Moscova etc.).

Prin urmare, Piața San Marco din orașul dogilor rămîne în română Piața San Marco, indiferent de limba din care se realizează traducerea. În versiunea românească amintită mai sus, it. San Marco apare: „A pieței Saint-Marco?“ (p. 47); „bazilica Saint Marc“ (p. 48); „piața Sant (!) Marco“ (p. 81); „în mijlocul pieței Saint-Marc“ (p. 129); „piața Saint-Marc“ (p. 153); iar la p. 181, în sfîrșit, apare și „În piața San Marco…“. În aceeași carte, Canal Grande apare ca „Grand Canal“ (p. 33), ca în franceză, iar la p. 124, „Marele Canal“.

Încheindu-se perioada mea de teleactivitate didactică, la care, ca mulți alții, am fost aliniat de pandemia de Covid-19, mi-am luat o vacanță de zece zile și, în izolarea de acasă, am citit un teanc de microromane polițiste și am urmărit pe Netflix un serial finlandez, Deadwind, de aceeași factură cu cărțile. Așadar, după Brigada mondenă, a urmat Șarpele albastru al lui Robert King (1993), unde m-a întîmpinat același gen de erori: „În după-amiaza aceea, Van Heist se dusese la La Haye“…  (p. 136). La Haye este numele franțuzesc al orașului Haga. Fără cunoștințe de lim­bă și de cultură franceză, nu cred că cititorii acestui roman pot să identifice capitala olandeză cînd dau în textul românesc peste toponimul La Haye: „A­cesta putea să dovedească cu ușurin­ță că în momentul crimei se afla la La Haye și părăsise localul poliției absolvit de orice bănuială“ (p. 142). Iar în Gregory Mac Donald, Pe muchie de cuțit (1995), Torino este Turin, ca în limba din care este tradusă cartea: „Undeva, pe cîmp. Pe lîngă Turin. Chiar înainte să plec, am fost anunțată de către poliție“ (p. 184). „Bag mîna în foc că vreun polițist din Turin o fi furat placa lui Menti, ca s‑o folosească el“ (p. 187).

Din păcate, greșelile pe care le-am observat sînt multe și nu se referă doar la toponime. Vina nu este, desigur, doar a traducătorului, ci, deopotrivă, și a redactorului (la multe cărți publicate după 1990, caseta cu numele redactorului de carte – sau al lectorului, în terminologia relativ recentă – a dispărut; iar faptul că unele volume apar fără să fie operate corecturile de rigoare ale unui specialist ne sugerează că editura respectivă nu are în organigramă redactori). Însă marele vinovat este, fără doar și poate, editorul însuși, care, din punct de vedere lingvistic, lansează pe piață subproduse.

Cîndva, redactorii de carte citeau manuscrisele avînd pe masă dicționare și îndreptare ortografice și de punctuație. A­cestea din urmă au dispărut de pe piață, însă dicționare și gramatici se găsesc peste tot. Astăzi, oricine poate fi redactor de carte. La un volum care cuprindea studii de lingvistică, redactorul – absolvent de ASE – mi-a subliniat drept greșeli absolut toate simbolurile din sistemul internațional de transcriere fonetică. Au rămas puțini cei care lucrează cu instrumentele de bază la îndemână. De aceea găsim în texte virgulă între subiect și predicat sau conjuncții coordonatoare înghesuite între virgule ori, cînd este cazul, fără virgule:

– „Midge și cele două femei tinere, le urară succes” (Joseph Amiel, Dovada, 1993, p. 79). /Corect: …Midge și… femei… le urară…/

– Ia răspunde-mi domnule Fletcher“ (Pe muchie de cuțit, p. 188). /Corect: Ia răspunde-mi, domnule Fletcher”./Vocativul (domnule Fletcher) se desparte obligatoriu prin virgule de celelalte elemente componente ale propoziției.

– „Dan era omul pentru care victoria fusese o permanentă obsesie dar, de la un timp, îi venea tot mai greu să se concentreze“ (Dovada, p. 17). / Corect: obsesie, dar,/

– „Niciunul dintre părinții mei nu aveau slujbă“ (Dovada, p.147). /Corect: Niciunul… nu avea./ Acordul cu determinantul numelui-subiect (= nucleu al sintagmei nominale) a devenit regulă în limbajul semidocților, politicieni sau tineri jurnaliști ori traducători cu diplome post-Bologna.

Se pare că unii se grăbesc să ajungă în lumea cărților înainte de vreme, deși nu le este clar când anumite forme verbale se scriu cu –i sau cu –ii, nici când un substantiv la plural trebuie scris cu –i/-ii/-iii:

– „De ce să fii venit Angela? Ei? Ia răspunde-mi domnule Fletcher“ (Pe muchie de cuțit, p. 188).

– „Da, cum îți spuneam, cine poate știi ce se află într-un om?“ (Pe muchie de cuțit, p. 210).

– „…fără el nici nu am știi unde-i casa lui Horan,…“ (Pe muchie de cuțit, p. 221).

– „Singur ați spus că trebuie să ști să respecți o anumită ordine a priorităților“ (Ross Macdonald, Moartea lui Jasper, 1995, p. 77).

La unul dintre posturile TV, un politician vorbește despre relațiile lui cu autoritățile azerbaidgene (=azere), iar pe un alt canal, o tînără jurnalistă transmite un reportaj din Barcelona, elogiindu-i pe eroii catalunezi (=catalani). Un reporter, radiind de bucuria de a fi descoperit plajele și soarele de pe litoralul din Galicia, o regiune din nord-vestul Spaniei, transmite imagini din frumoasa Galiție și informații despre cultura galegă (=galiciană), împreună cu invitații săi galegi (= galicieni). Galiția este, de fapt, denumirea unei provincii din sud-estul Poloniei istorice, provincie integrată în mare parte de către sovietici în Ucraina postbelică… Iar în subtitrarea în română a serialului finlandez Deadwind, capitala Estoniei, Tallin, este Talin… Peste tot, norma este, se pare, haosul.

Am crezut dintotdeauna că în lumea cărților sau în politică nu poți să ai un drum deschis bazându-te pe resturile de cultură generală din gimnaziu. Îmi pare rău, m-am înșelat: absolut totul este posibil! Ba, poți să ajungi chiar și jurnalist, la posturi TV de top!

observatorcultural.ro

Despre autor

Articole asemănătoare

  1. Valentin Uban Reply

    Autorul – neprecizat – are dreptate in privinta greselilor permanente de traducere in si din limba romana. Ma rog, una se cheama retroversiune.
    Ideea e ca ori traducatorii nu stiu bine limba romana, ori nu stiu bine limba straina din care traduc, ori nu prea au cultura generala. Si astfel apar confuzii si greseli de tot felul.
    Poate ca asta e nivelul, poate cei buni se ocupa cu altceva, poate ca atat vrea si publicul, desi vedem ca publicul cere mai mult si mai bine, dar oferta e cam saraca.
    Asemenea educatiei din Romania.

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.