Pseudofabulație  din vremea pandemiei

Povestea ce urmează ni s-a istorisit în zilele noastre de azi și dacă n-ar fi fost nici că s-ar fi povestit!
…Și iată că găina prezidențială, cu ale ei pretenții de cocoș pintenat protector al
orătăniilor din ograda ocârmuirii ”pas cu pas” a mai slobozit din cioc o mărgică în imaginarul cuibar cu ouă de aur și din care vrea să prepare o omletă uriașă, cu de toate-n ea, cu care să hrănească, dar și să sature, întreg natul pe care-l păstorește. E încă o poveste ce-și dorește a fi adevărată, din vremea, de lângă noi,  a pandemiei de coronavirus, dar care nu are alte virtuți morale decât aceea de a-i lăsa nedumeriți și cu gurile căscate pe copii și de a-i duce cu zăhărelul pe cei cu puțină minte și pe creduli.
Mormanul de euroi pe care prezidentul-găinușă zice că i-a ciugulit de prin haznalele pline cu parai și ferecate cu șapte lăcate ale stăpânilor noștri europeni, de fapt nu-i decât un pumn de firfirici în comparație cu ce și-au împărțit aceștia după regula celui mai tare: …și palma greblă se făcu! Astfel încât cotcodăcitul strident și în falset al moțatei autohtone găini ,, nalte la stat,, , dar revărsat peste creștetele noastre în sunete triumfaliste de fanfară săsească în acompaniament liber-schimbist, nu reușește altceva decât să stârnească nedumeriri întrebătoare, ilaritate și condescendență – pe ici-pe colo, de tipul ”…iartă-l, Doamne, că nu știe ce spune!”.
Povestea punguței cu doi bani, având doi celebri protagoniști – cocoșul moșneagului și găina babei – se repovestește, iată, acum în variantă iohanesciană înveșmântată în caftan de culoare galbenă. Doar că, în rostirea sa modernă și contemporană, rolurile se inversează, cocoșul devenind, prin transsexualitate, găină. Și, ca orice surată lipsită de creastă rotată, dar și de pinteni, își schimbă diapazonul din cucurigat în cotcodăcit, de nici să se mai oprească! Precum ființele orfane de glagorie și de simțul realității,dar pălite de boala logoreei. Proverbiala mărgică de sticlă se metamorfozează, în ciocul său, în vite, multe vite, în cirezi fără de număr. Cât și-n grămezi de galbeni și-n nenumărate acareturi ce ne vor fi servite pe tipsii de aur, făcând să înflorească și să nu-și mai încapă în piele de-atâta bine mult-așteptata Românie dezvoltată. Ce mai, așa i se poate întâmpla oricui atunci când e să-și piardă uzul rațiunii pe fond de infatuare și vânare de vânt. Dar, vorba străvechii zicale: ”…prostul nu e prost destul / dacă nu e și fudul!”, iar minciuna servită cu seninătate e pe jumătate crezută și devine confidentul său de taină.
Între toți acei ”capi di tuti capi” reuniți în capitala politică și economică a
continentului pentru a decide cum, cât și cui se vor împărți feliile din tortul
comunitar pentru relansarea mult-necesară și ardent dorită a tuturor preopinenților reuniți sub faldurile albastre ale drapelului UE, prezidentul român a adoptat poziția sa cea mai dragă – tăcerea mutului, dovedindu-ne că e în temă cu o altă înțeleaptă zicală care ne îndeamnă: ”Mai bine taci când nu-ți poți susține vorbele cu fapte!”. Așa că ni s-au dat doar resturile rămase după împărțirea uriașei prăjituri, resturi strecurate printre degetele stăpânilor de prin cele apusuri geografice. Umilință și punere la colțul penitenței perpetue transformată de fiecare dată în victorie strălucitoare de către prezidentul-fanfaron și propaganda liber-schimbistă. Condamnați să scurmăm după himere în loc să ciugulim până ni se umplu gușele din hârzobul plin cu grăunțe de aur? Soarta noastră fu tristă și crudă și de astă-dată. Din cauza tandemului perdant Iohannis și Guvernul liber – schimbist pe care-l păstorește, dar care se strofocă prin toate armele și mijloacele propagandistice să ne îmbete cu apă rece neîncepută de izvor răvășitor. Tăcerea Mutului din dealul Cotroceniului și lauda Îngâmfatului ne duc cu pași repezi spre un deznodământ (ne)fericit, atenționându-ne încă odată asupra adevărului spus încă în urmă cu câteva decenii de către un mare vizionar de-al nostru (Petre Țuțea): ”Români,
nu vă mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara”. Ceea ce ne trimite direct la un alt slogan sub impulsul căruia ne sunt însoțite zilele: ”…lauda de sine nu miroase-a bine!” Pilda cocoșului năzdrăvan și a găinei cârâitoare fiindu-ne mai mult decât grăitoare în varianta sa cosmetizată de fățărnicia celor doi actori.
Dar de ce să ne lamentăm că am primit o lovitură zdravănă la bărbie de la partenerii noștri europeni, dacă nu am știut să o eschivăm, eventual s-o returnăm, de mai vedem și acum explozia de stele verzi ce ne fac să rânjim fericiți, dar cu o expresie tâmpă pe fețe, spre viitorul nostru de aur în culori de galben strălucitor!
Sigur în toată această poveste din grădinile Edenului cu merele lor de aur e doar faptul că boierii cei mari ai comunității europene înveșmântați în caftanele puterilor discreționare nu știu povestea românească ”Punguța cu doi bani”, și nici care-i sunt interpreții de pe ulițele dâmbovițene, cocoșul și găinușa îngemănați în unul și același personaj cu trăsături anecdotice care și-a acordat vocea pentru a cânta fără cusur aria minciunii cu ifose de primadonă. Spunându-ne o poveste frumoasă, dar neadevărată, despre un gladiator temerar (sau, poate, despre un haiduc modern justițiar) mânat în luptă doar de binele turmei pe care o păstorește și izbânda asupra boierilor hulpavi care i-au întors punguța cu doi bani și ceva mărunțiș, dar păstrându-și pentru ei haznaua cu galbeni. Ce, și de ce, să verse și pe la necăjiți!?
E cazul, totuși, să-l coborâm pe prezidentul nostru de pe harmăsarul alb, focos și drapat cu valtrap-uri și frâie de mătase (re)aducându-l cu picioarele pe pământ. Pentru (contra)performanța lui oferindu-i un premiu de consolare – un măgar nărăvaș fără șa strunit cu căpăstru de cânepă. După bugetul (european) împărțit după regula mâinii care are de partea sa atât pâinea, cât și cuțitul, și pe care și-l plimbă ca pe un trofeu de veste/poveste. Păi nu, fuhrere ?
Dar cred că nu pot încheia această poveste de poveste cu Feți-Frumoși urâți și slugarnici  eunuci  atinși și de neputințele gurii în fața stăpânirilor atot-puternice, fără a le propune tuturor acestor personaje de pe la noi, dar și de pe aiurea, să asculte măcar odată basmul cu cocoșul-luptător/cântător/biruitor și găina-cotcodac pălită de mândria nevredniciei. Poate că vom ajunge, astfel, la tâlcurile adevărate ale celor două povești: cea de la Humuleștii lui Creangă și Bruxellesul$Co.