Se spune deseori despre jurnaliști că sunt acei oameni capabili de orice pentru a afla adevărul, iar istoria consemnează cazuri în care acest lucru a fost adeverit prin experiențe profesionale ieșite din comun. Unii dintre ziariști au intrat, eroic, sub acoperire în locuri periculoase și au îndurat situații extreme, ca niște investigatori de calibru, pentru a dezvălui publicului nelegiuiri, rețele criminale, tratamente inumane. Multe dintre aceste operațiuni de infiltrare au schimbat mentalități și legi.
Una dintre cele mai faimoase povești de infiltrare sub acoperire în numele dezvăluirii de presă este cea a jurnalistei Nellie Bly, care s-a „internat” la Women’s Lunatic Asylum, de pe Insula Blackwell, pentru a releva situația înfiorătoare în care se găseau femeile cu afecțiuni mintale din acel stabiliment. Ziarista s-a expus, astfel, unui pericol major pentru a spune lumii un crunt adevăr. Într-un spital similar, de data aceasta pentru bărbați, s-a infiltrat și Frank Smith, de la „Chicago Daily Times”, care s-a dat drept bolnav mintal pentru a dezvălui ce se petrecea în Kankakee State Hospital. Cele zece episoade publicate ulterior în presa vremii au relatat „de la fața locului” tratamente inumane, cum erau scufundările timp de 15 ore, legat, în apă murdară sau firele electrice de pe holuri, care uciseseră 17 pacienți.
Un alt jurnalist de calibru și de curaj, Walter Francis White, născut cu un ten deschis într-o familie de persoane de culoare, a documentat pentru opinia publică zeci de linșaje suportate de minoritatea de culoare din SUA și s-a putut infiltra, trecând drept jurnalist alb, printre manifestanți. Reportajele sale au făcut istorie în ziarele de peste Ocean, relevând din interior teroarea în care trăiau persoanele de culoare în sudul SUA la începutul secolului trecut. Deși experiențele violente l-ar fi putut determina să se retragă, White a transmis activ și de pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cât despre William Mueller, James Metcalfe și John Metcalfe, de la același „Chicago Daily Times”, aceștia au rămas în istoria eroilor jurnalismului prin infiltrarea în rândurile periculoasei organizații pro-fasciste German American Bund, care își întinsese tentaculele în mare parte din țară, în anii 1930.
„Anna Erelle” este numele sub care a intrat în temuta organizație teroristă ISIS o jurnalistă din Franța, care, din motive evidente, a dorit să-și păstreze un anonimat complet. Jurnalista s-a folosit de rețelele de socializare pentru a se infiltra într-un grup care ucide cu cruzime într-o clipă, în dorința de a desluși care sunt motivele pentru care ISIS rămâne o organizație atractivă pentru tineri. Odată ieșită din riscantul anturaj, „Erelle” a rămas o fugară pe viață, întrucât amenințările din partea membrilor ISIS o obligă să nu stea niciodată prea mult într-un loc și să se uite mereu peste umăr.
„Antonio Salas” este tot un pseudonim și tot al unui jurnalist de investigație prin excelență, care a intrat sub acoperire pentru a devoala tentaculele traficului de ființe umane în interiorul unei organizații de suporteri ai echipei Real Madrid. Ulterior, gazetarul și-a asumat infiltrarea într-o organizație de teroriști islamiști, după atacurile din Madrid, din anul 2004. Jurnalistul a mers la extreme greu de imaginat pentru a obține prețioasele informații – a învățat limba arabă, s-a circumcis, și-a scris de mână propria copie a „Coranului”, apoi a devenit un aliat și un confident al lui Carlos „Șacalul”, unul dintre cei mai căutați teroriști ai lumii moderne. A înregistrat convorbirile cu acesta și a rămas, în mod uluitor, în „grațiile” „Șacalului” chiar și când acesta era închis. „Salas” nu a fost ajutat în tot acest demers jurnalistic excepțional de nicio agenție guvernamentală, de nicio forță a statului… „Chiar dacă voi fi prins vreodată, voi trece în lumea cealaltă fiind sigur că mi-am trăit viața la maximum, am învățat tot ce am putut și am încercat să fac ceva folositor”, spune „Salas”, despre care doar familia, aflată sub protecția permanentă a Poliției, știe cine este cu adevărat.
Traficul de copile pentru prostituție are o istorie veche de când lumea, dar unele dintre primele transcrieri ale fenomenului în presă au apărut aproape concomitent cu presa însăși. În anii 1880, W.T. Stead a intrat, ca jurnalist, într-o operațiune comună cu Armata Salvării, pentru a dezvălui rețeaua de prostituție juvenilă din Londra. Pozând într-un gentleman avut care se plimba în căutare de copile „pentru uz propriu”, jurnalistul a fost îndrumat de un membru a Parlamentului spre un bordel unde „patroana” i-a spus că există o fetiță pe care părinții sunt dispuși să o… vândă. Stead a „cumpărat” micuța în vârstă de 13 ani, pe care a plătit cinci lire sterline. Mama a oprit trei lire, iar medicul care a dat certificatul prin care se confirma virginitatea copilei, diferența. Odată devoalată în presă groaznica poveste, Stead a intrat la închisoare, dar nu pentru că ar fi cumpărat fetița ca la piață, ci pentru că… nu ar fi avut și permisiunea tatălui. Jurnalistul a continuat să scoată ziarul pe care îl deținea și de după gratii, reacția publică de proporții generând, în final, legi împotriva prostituției infantile.
Programul „Blackbirding” a fost devoalat tot de un jurnalist. Dorind să afle mai multe despre operațiunea prin care anumite vase patrulau prin insulele din Pacific în căutare de doritori de a deveni „servitori” de casă ai familiilor australiene – la fața locului fiind puși deseori la munci de sclavi – George Morrison, care era student la medicină în 1882, a intrat pe un astfel de vas, ca marinar. După ce a dat alarma asupra fenomenului, descriind în detaliu tehnicile de intimidare prin care erau siliți oamenii să semneze – uneori sub amenințarea armei – violențele sexuale asupra femeilor și groaznicele condiții sanitare de transport, Morrison a mai luptat o vreme, ca ziarist, pentru încetarea sinistrei practici, lucru pe care l-a izbutit.
(Revista UZP nr. 18/2020)