default-logo

Vlad Pohilă despre pictorul basarabean din Cehia, care a cucerit Europa – Teodor Buzu

Vlad Pohilă: „Pictorul Teodor Buzu sau continua revenire la obârşie”

…Cu vreo două decenii în urmă, am scris despre acest pictor un articol care se intitula cam astfel: Respins de ai săi, apropiat de străini. Era, la prima vedere, un paradox, căci Teodor Buzu se trage dintr-o familie foarte unită şi tocmai că plecarea sa departe de casa părintească a fost percepută de ai săi, mai ales de părinţi, ca o adevărată tragedie. Lucrurile se limpezeau pentru cel care ştia, oricât de sumar, extrem de tânăra, pe atunci, biografie de creaţie a lui Teodor: devenise deja un nume cunoscut şi preţuit în ţara sa de adopţie, avea mai multe participări la expoziţii naţionale, acolo, şi chiar internaţionale, în câteva ţări din Occident. Aici, acasă, nici măcar să-şi viziteze părinţii, fraţii, surorile, colegii şi prietenii nu putea – îi expirase „paşaportul” sovietic, iar un document de identitate nou autorităţile de la Chişinău refuzau să-i elibereze.

…Cu mai bine de zece ani în urmă, la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei, T. Buzu a avut o primă expoziţie personală, acasă… Adusese în cochetul edificiu de pe str. 31 August 1989, împreună cu cele vreo 50 de lucrări ale sale, şi ceva din fastul manifestărilor culturale vestice…. Venise la vernisaj lume multă şi bună; totuşi, în acel amalgam uman, două persoane atrăgeau atenţia generală: mama şi tata pictorului, Dumnezeu să-i odihnească în pace, căci au trecut ceva ani de când s-au călătorit, pe rând, la cele veşnice.

Pictorulorul Teodor Buzu in atelierul sau din or. Tabor, Cehia


Cât despre baştină, despre natura noastră, despre arborii, florile, pajiştile noastre… ca şi cerul, solul, apele Basarabiei – toate astea, am impresia, i s-au întipărit de mic copil atât de adânc în suflet, încât se regăsesc toate, mereu, în zeci şi sute de culori şi nuanţe în tablouri, în acuarele, în foile grafice, în alte creaţii ale sale. După cum veţi vedea, Teodor a fost nevoit să plece de acasă, pentru a se naturaliza într-un mediu cu totul diferit de al nostru. Mai simplu spus, anumite circumstanţe l-au smuls de la vatra părintească. Or, cum îi place lui Teodor Buzu să repete, „omul poate fi smuls din patria sa, dar nimic şi nimeni nu-i poate smulge din suflet patria”. Probabil de aceea în tablourile sale apusul de soare este la fel de violet ca şi cel de la Drăsliceni, portocaliul – parcă-i luat cu pensula de pe gutuile toamnelor moldoveneşti, albastrul e ca şi apa Nistrului, pe vreme de pace, iar verdele zugrăvit de el este cel mai des „un verde-înrourat”, exact ca şi cel cântat de rapsozi în toate zonele etnofolclorice ale României.
Fără să vreau, am amintit în alineatele de mai sus, de trei elemente definitorii, cred eu, în alcătuirea omenească şi artistică a lui Teodor Buzu: părinţii, casa natală, pământul strămoşesc. De la mama o fi preluat sensibilitatea pur umană, dar şi hărnicia, şi cumsecădenia, acea „cuminţenie a pământului” înveşnicită şi de C. Brâncuşi într-o lucrare numită ca atare. De la tata – o simţire artistică ieşită din comun (moş Gheorghe Buzu, ostaş în Armata Română, apoi, în chip aproape că firesc – deţinut în lagărele sovietice, cânta foarte frumos, dar era şi un autor lirico-epic de excepţie; ascultându-l cum recită sau improvizează versuri, te gândeai numaidecât că folclorul a fost, este şi va mai fi ani mulţi înainte!).

Pictorul Teodor Buzu la Expozitia organizata la Chisinau, alaturi de prietenii Vlad Pohila, Luminita Dumbraveanu, Nicolae Dabija, Glebus Sainciuc, august 2000

…Cu un secol în urmăConstantin Brâncuşi a pornit pe jos, de la Hobiţa, Târgu Jiu, Craiova – spre Paris, ca să uimească prin talentul său inedit întreg Occidentul. Ce a creat mai de valoare s-a risipit prin muzee şi colecţii din Europa de Vest şi America. Parcă intuind această turnură, Brâncuşi a lăsat Patriei sale ansamblul sculptural de la baştină, de la Târgu Jiu: Poarta sărutuluiMasa tăceriiColoana fără sfârşit, pe care nimeni şi nimic nu le poate clătina din acest loc.

Deşi nu a mers în Vest pe jos, aidoma genialului său înaintaş, Teodor Buzu a avut parte totuşi de un drum presărat cu spini: de la Drăsliceni – la Şcoala de arte din Chişinău, pentru copiii din provincie, apoi – într-un spaţiu străin, la Harkov, ca în cele din urmă să străbată calea cea mai anevoioasă spre străinime: în Cehia. Dar era şi calea cea mai necesară, căci mergea la noua sa casă – de fapt, nu atât nouă, cât, mai cu seamă, practic, necunoscută… Greutatea pe care a purtat-o pe umeri şi, mai ales, în suflet, pe acel drum, cu anii, a prins a se topi… Mai încoace, am impresia, îi vine şi cuvenita răsplată pentru că a mers cu îndârjire, pentru că a ştiut a plânge doar cu inima, lăsând ochilor puterea de a conserva culorile de acasă şi de a le da rosturi inedite: culorile copilăriei, ale casei părinteşti, ale satului natal, ale dragostei de neam şi patrie, de care fusese atât de nemilos despuiat, s-au preschimbat, miraculos, într-o paletă cromatică a maturităţii artistice.

Continuarea pe flacaratv.md

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.