default-logo

ȘTEFAN CEL MARE BATJOCORIT

În această lună s-au împlinit 516 ani de la moartea lui Ștefan cel Mare. 

La 2 iulie 1504 viteazul voievod a fost înmormântat la Putna, sub o piatră de mormânt pe care și-o pregătise din timp. Lăsase numai loc gol pentru ziua și anul morții. Loc necompletat până astăzi. Dovadă că „…Ștefan-Vodă n-a murit”.

De atunci, candela de la mormântul lui arde neîncetat, fără să se fi stins vreodată, vreme de 516 ani. 

Chiar dacă în toată această perioadă s-au găsit și numeroși indivizi care să scuipe în ea. 

Iată însă că recent o creatură a făcut ceea ce n-au îndrăznit nici păgânii pe care-i învinsese câtă vreme fusese viu: i s-a urinat pe mormânt de la distanță, iar drept răsplată președintele Dodon l-a decorat imediat cu unul dintre cele mai mari ordine ale statului.

Numele celuia care și-a desfăcut șlițul în fața mormântului viteazului domnitor e Mihai Conțiu.

Acesta publică în „Moldova suverană” din 13 mai 2020 un articol intitulat „Canonizarea lui Ștefan cel Mare,  una din marile diversiuni mistice românești de după 1989”.

Acest tip fără  de țară și fără de scrupule, după ce timp de aproape două decenii și-a tot bătut joc de Dumnezeu, de Iisus Hristos, de Eminescu, de România, de Vieru, de Neam, de Adevăr etc., și i-a tot lăudat ca să ni-i luăm drept modele pe Dodon, Scaraoțchi, Federația Rusă, Iuda, Minciuna, etc. – era și de așteptat să-și îndrepte jetul de urină și peste mormântul lui Ștefan cel Mare. 

El afirmă că în 1992, când România era stăpânită de „securitatea criminală română”, aceasta l-a canonizat pe Ștefan. După mai vechile lui mărturisiri, pe atunci el făcea parte  din structurile acestor criminali, fiind trimis la Chișinău, cum scrisese chiar dânsul, să verifice „loialitatea lui Cimpoi, Dabija, Vieru față de Statul Român”.

Spionul român de ieri, a „verificat” atât de subtil, încât a trecut de la „criminalii” pe care i-a servit, cu tot cu pistoale și bagaje,  ca agent salarizat la  FSB-ul rusesc. 

Și-a continuat „investigațiile” până a intrat în istorie ca asasin moral al lui Grigore Vieru, scriind contra acestuia câteva sute de articole (citez din unul doar: „Când era copil, Grigore Vieru a căzut de pe sobă în cap și de atunci e tâmpit” etc.), pierzând de la Grigore Vieru și subsemnatul peste 20 de procese, acum inventând că ar fi câștigat și el unul de la mine (care? când? unde?).

  1. Conțiu e revoltat, că înainte de a-l sanctifica pe Ștefan cel Mare, Biserica Ortodoxă Română nu l-a consultat pe el. Ca dânsul, omul fără de niciun Dumnezeu, să decidă.

Conțiu afirmă despre Ștefan: „Acesta nu a fost un sfânt”.

De unde știe „expertul”? O fi deschis vreo carte? O fi răsfoit vreo cronică? Mă îndoiesc. Pentru că dacă le-ar fi deschis, n-ar fi improvizat din fuga condeiului tocmai atâtea neghiobii.

Atunci când a decis să-l canonizeze pe Ștefan, Biserica Ortodoxă Română a ținut cont de mai multe informații decât posedă spionul rus.

Unul dintre ele e că timp de cinci sute de ani de la moartea lui, poporul i-a spus și Mare, dar și „Sfânt”. 

Grigore Ureche va scrie în cronica sa: „Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ștefan vodă (sfântul Ștefan vodă – n.n.), nu pentru sufletu, ca iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile  sale vitejești, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după acéia l-au ajunsu” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, București, Ed. Minerva, p. 70). 

Solul polon Matei Stryikowski, care trecuse prin Moldova în anii 1574-1575 adeverește și el acest lucru în cronica sa: „Acest Ștefan voievod al Moldovei era iscusit și norocos, căci într-un rând  a biruit o sută cincizeci de mii de turci. A alungat pe Matiaș, regele Ungariei cel viteaz din Țara Moldovei, nimicind cu dânsul o mare oaste de unguri și rănind pe regele însuși cu trei săgeți. Și pe tătari i-a biruit de câteva ori, de asemenea pe regele Poloniei Albert l-a biruit în Bucovina. Orice istoric poate să-l preamărească pe drept cuvânt pentru acest slăvit noroc cu o țară atât de mică. Când mergeam spre Turcia am văzut la București, la curtea domnului Țării Românești, unde am fost la ospăț, pe peretele iatacului domnului un chip, zugrăvit pe lemn, după obiceiul vechi, arătându-l pe acest Ștefan înalt de statură, șezând cu coroană regească pe cap, moldovenii îl numesc de asemenea, Cara Bogdan Ștefan (cara – drag). Din cauza nespusei lui vitejii îl socotesc ca „sfânt”.

Asta afirmă un polonez, și nu o față bisericească, la șaptezeci de ani de la moarte.

Au existat mai multe tentative de a-l canoniza pe Ștefan cel Mare.

Dar România nu avea patriarhie ca să poată reuși.

A vrut s-o facă în 1954 Patriarhul Iustinian Marina. 

I s-a reproșat că s-ar putea supăra rușii. Dar – și ungurii, și polonezii, și tătarii, și turcii etc., urmașii celora pe care Ștefan cel Mare i-a bătut , iar unii dintre ei construiau pe atunci socialismul.

Omul medieval avea o altă concepție despre lume și despre felul cum e orânduită.

Victoriile sale Ștefan cel Mare i le datora, mărturisește el, Celui de Sus, iar când era bătut, afirma că a fost pedepsit „pentru păcatele sale”.

Apela la forțele cerești, fiind convins că acestea îl ajută.

A construit zeci de biserici și mănăstiri, care să-i asigure legătura lui cu Divinitatea. Acestora le făcea danii de moșii, de bani, dar mai ales de cărți,  scrise la porunca lui (în 1493 dăruise oștenilor din cetatea Hotinului, cum bani pentru tunuri nu-i ajunsese, un Tetraevanghel, ca acesta să-i ajute în lupte).

Martorii afirmaseră că în luptele sale Ștefan cel Mare îi avuse în ajutor oștii sale mici cu care învinsese oștiri  de zeci de ori mai mari, pe unii sfinți – ostași.  Grigore Ureche povestește că în lupta de la Codrii Cosminului din 1497, când oastea lui Ștefan risca să piardă, la un moment dat l-a văzut în fruntea oștii sale pe Sfântul Dimitrie. „Zic unii – povestește cronicarul – să se fi arătat lui Ștefan Vodă în acest războiu Sfântul Mucenic Dimitrie, călare și într-armat ca un viteaz, fiindu-i întru ajutor și dând vâlhvă oștii lui” (Grigore Ureche, pag. 115).

În semn de recunoștință pentru ajutor, Ștefan i-a ridicat după această bătălie sfântului biserica Sf. Dumitru din Suceava.

Ce ar fi căutat sfântul Dimitrie alături de Ștefan cel Mare, dacă acesta ar fi fost un păcătos?, așa cum crede specimenul. 

Un alt sfânt despre care scriu cronicile, care l-a ajutat pe voievod să câștige o bătălie, a fost Sfântul Mare Mucenic Procopie, care în bătălia de la 8 iulie 1481 de la Râmnic a luptat alături de el și căruia marele domnitor avea să-i ridice biserica de la Badeuți. 

Iată ce spune cronica lui Grigore Ureche:

„Zic unii să se fi arătat lui Ștefan vodă Sfântul Mucenic Procopie, îmblând deasupra războiului călare și într-armat ca un viteaz, fiind întru ajutor lui Ștefan vodă și dând vâlhvă oștii lui, ci este de a și credere acest cuvânt, că dacă s-au întors Ștefan vodă cu toată oastea sa, cu mare pohvală, ca un biruitoriu, la scaunul său, la Suceava, au zidit biserica pe numele Sfântului Mucenic Procopie de la Badeuți (Grigore Ureche, „Letopisețul Țării Moldovei”. B., 1916, p. 65). Lui i se alăturau sfinți, care-i veneau în ajutor, așa cum lui Conțiu i se arată draci, ca să-l ajute să fie cavaler al minciunii și josnic până la capăt.

Un alt sfânt protector al lui Ștefan era Sfântul Mare Mucenic și Purtător de Biruință Gheorghe. I-a ridicat acestuia biserici de închinare la Hârlău, Baia, Voroneț, a făcut danii importante de cărți, icoane, steaguri, bani mănăstirii Zografu de la Sfântul Munte Athos, care îi purta hramul (copia unei icoane făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe pictate la Mănăstirea Zografu în Evul Mediu, moștenite de la moșii și strămoșii mei, am donat-o acum câțiva ani mănăstirii Zloți, care are hramul Sfântului Gheorghe). Ștefan a fost și el un sfânt militar. Doar că balaurul lui arăta un pic altfel. 

Dar faptul că era ajutat în lupte de sfinți, dovedește că era de aceeași stirpe, că făcea parte din familia sfinților ostași. 

Importanța domniei lui Ștefan cel Mare a fost una crucială. Meritele lui față de credință sunt enorme. Dacă și-ar fi pus sabia în teacă și s-ar fi resemnat cum o făcuse Iskander-Beg al Albaniei, ca și albanezii, care până în secolul XV fuseseră ortodocși, sau ca sârbii din Bosnia, am fi fost trecuți și noi cu forța la Islam și Moldova ar fi fost azi plină de moschei. 

Datorită lui Ștefan moldovenii și-au păstrat credința, limba, conștiința de neam, iar țara lui nu a dispărut de pe harta lumii. 

I s-au atribuit 44 de locașuri ridicate, după fiecare bătălie câte una. 

Unele sunt biserici-cetăți. 

A dat poruncă să se scrie pentru ele cărți. 

A creat școli de copiști, de protopsalți, de iconari, de broderii. 

Diversionistul de la „Moldova suverană” afirmă că faptul canonizării lui Ștefan cel Mare de către români este „o blasfemie” și crede că „moldovenii nu trebuie să cadă în capcana eretică întinsă de Biserica Ortodoxă Română”, și să nu i se închine lui Ștefan, ci doar țarilor ruși… de care calendarul Mitropoliei Moldovei e doldora, de la cneazul Vladimir care a ucis mii de creștini, la Nicolai al II-lea, până la  amiralul Ușakov, care a tras cu tunurile în populații pașnice.  

Criteriile prin care biserica acordă sfințenie unor persoane, cu păcate ca orice muritor, sunt diverse și nu noi ar urma să fim cei care să decidem. 

Nu M. Conțiu ar trebui să stabilească dacă a fost Ștefan cel Mare sfânt sau n-a fost. 

Procesul canonizării este foarte laborios.

Sunt verificate toate aspectele.

Clericii au avut timp destul să le analizeze: tocmai cinci sute de ani. 

Desigur că Ștefan a fost om și a avut și păcate. 

Dar meritele lui în fața Bisericii și Credinței au tras mult mai greu. 

E drept că a avut mai multe soții decât Conțiu, dar spre deosebire de acest vântură-lume, Ștefan a fost cununat legal cu fiecare dintre ele. 

Se mai știe că Evul Mediu avea altă părere despre adulter, de vreme ce le deschidea odraslelor născute din adulter drum către tronul țării. 

Din păcate, istoria cunoaște un singur fiu născut în afara căsătoriei lui Ștefan: pe Petru Rareș, unul din cei mai străluciți domnitori ai Moldovei. 

Dacă Ștefan ar fi avut mai mulți copii semănați prin toată țara, cum zice legenda, poate că și țara era astăzi alta. 

Din păcate, călăii țării (conțiu în ungară înseamnă „gâde”) au semănat cu mult mai mulți copii decât domnitorii viteji. Îi întâlnim la fiecare pas. Ei s-au făcut între timp „procurori morali” și „purtători de păreri”. 

  1. Conțiu mai afirmă că Ștefan cel Mare era conștient că este de naționalitate moldovean. Dacă ar fi știut că e român, n-ar fi dus războaie „împotriva românilor”, crede el. 

Dar nici într-o cronică nu se menționează că el ar fi vorbit cu mama lui, Oltea, care era olteancă, sau cu soția lui, Maria Voichița, fiica domnitorului Munteniei, sau cu verișorul lui, Vlad Țepeș, la curtea căruia a crescut, cu ajutorul unor traducători.

El era conștient, zice Conțiu, că mama lui, verișorii lui, copiii lui sunt de „o altă entitate”. 

Dar Ștefan știa că e român și că vorbește românește. 

Nicăieri, în niciun document păstrat, el nu vorbește de moldoveni, ci doar de valahi, niciunul din ele nu menționează „limba moldovenească” (ea a fost inventată mult mai târziu, către anul 1600, ca un alt nume pentru limba valahă folosită în Moldova și nu ca o altă limbă), iar țării sale i-a spus de multe ori Valahia. 

Românii de pe timpul lui Ștefan erau numiți toți cu un singur nume: valahi, de la germanicul walch, care înseamnă în limba germană „italian”, iar în documentele cancelariilor străine s-a folosit denumirea de Valahia pentru teritoriile locuite de români, atât de cei din Moldova, cât și de cei din Muntenia.

Țara lui e numită de mai multe ori Moldovlahia (Земли Молдовлахийской, tis Moldovlahias).

Iată ce scrie un ungur, Ioan Czimor Deczi de Barania, care călătorește în Moldova în a doua jumătate a secolului XVI:

„Valahia (ca să descriu Moldova pe scurt) este mărginită la răsărit de Marea Neagră, la sud de Dunăre, la apus de Transilvania, la nord de Rusia și se împarte în Țara Românească și Valahia”. Valahia e numele Moldovei în secolul XVI.

Un alt ungur, Lestar Gyula va scrie despre Moldova în 1587: „Valahia se împarte în Țara Românească (Transalpina) și Moldova”. Pentru el Valahia e o țară mare compusă din cele două țări valahe.

Ștefan vorbea despre Muntenia ca despre „l’altra Valachia” (Cealaltă Valahie). Zeci de informații în acest sens se conțin în cele opt volume „Călători străini despre țările române” editate la București).

Ștefan i-a tras pe unii contemporani în țeapă, pentru că nu s-a putut altfel, așa cum, dacă ar fi trăit azi, l-ar fi înfipt numaidecât cu fundul în ascuțișul unei țepe pe Conțiu și pe alții ca el. 

Acest ipochimen a venit  aici ca într-o țară de aborigeni, ca să ne explice lucruri pe care nu le pricepe, de exemplu, ce e pamfletul, care e, în concepția lui, gen literar ce-i permite să fie derbedeu oricât dorește.

Umblă nepedepsit, cu fruntea sus, chiar dacă mai e scuipat pe stradă sau în studiourile de televiziune (cum a procedat actrița Ninela Caranfil), asta nu-l împiedică însă să fie mândru de porciile sale.

De vreo 5 ani nu obosește să fie spurcăciune.

Medicul D. Noroc i-a zis „drac cu pălărie”.

Poartă pălărie, și doarme fără s-o scoată, ca să nu i se vadă coarnele, crede lumea.

Pentru că așa cum Cel de Sus lucrează prin oameni, la fel procedează și cel-cu-cornițe. Conțiu e una dintre uneltele acestuia. Individul se mândrește cu faptul că nu i-a mai rămas nicio picătură de bun-simț,  și-și poate permite orice, inclusiv să urineze pe icoanele Neamului.

Se știe că după pierderea cetăților de la Dunăre și Marea Neagră – Chilia și Cetatea Albă – în semn de pocăință Ștefan cel Mare a dăruit în 1484 Mănăstirii Putna o dveră care-l reprezintă pe hulitorul de la catafalcul Fecioarei, căruia Arhanghelul Mihail i-a tăiat mâinile. 

Oricine poate vedea broderia pe internet, și se poate convinge că chipul celui pedepsit seamănă leit cu hulitorul de la „Moldova suverană”. 

 

Nicolae DABIJA / UZPR Chișinău

 

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.