„ Amprenta unui gând ” O nouă carte apărută sub egida editurii UZP

Mărturisirea jurnalistului, scriitorului şi poetului Ion Andreiţă

Deschid această rubrică la invitaţia frumoasei şi talentatei poete şi ziariste Ana-Maria Păunescu, fiica marelui Adrian Păunescu, care împreună cu fratele ei, scriitorul şi universitarul Andrei Păunescu, duc mai departe, pe golgota conştiinţei naţionale, idealurile asumate şi impuse de ilustrul lor părinte, prin revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”. Aflându-ne în preajma unei necesare zile naţionale – 15 iunie, intrarea în nemurire a Poetului Naţional; zi ce-ar trebui urcată în calendarul nostru creştin-ortodox – cred că se cuvine să consacru spaţiul acestor prime însemnări lui Mihai Eminescu.

POETUL

În Cartierul Latin al Parisului, în imediata apropiere a vechii Biserici Ortodoxe Româneşti, într-o piaţetă modestă, dar animată, odihneşte poetul Mihai Eminescu, prefăcut în bronz de către sculptorul Ion Vlad. În mărime naturală, răstignit pe propria-i liră, desculţ, încins cu funia dorului, cu cartea subsuoară, pe-a cărei primă pagină se poate citi, dăltuit în franceză, versul: „Je ne croyais pas apprendre à mourir”… („Nu credeam să`nvăţ a muri vr`odată”).
Despre Ion Vlad, mărturisesc, ştiam prea puţin. Îmi amintesc vag de prima lui expoziţie personală, deschisă în anul 1962, la Sala Dalles din Bucureşti; eram student, şi gândurile se hârjoneau mai ales pe câmpiile naive ale poeziei. Mai târziu, în drumurile mele gazetăreşti, aveam să întâlnesc „Zimbrul”, în piatră, de la Oneşti şi „Fata cu scoica” de pe Litoralul Mării Negre. Apoi nu s-a mai auzit nimic despre sculptorul Ion Vlad – până, mult, după 1990; se stabilise în Franţa. Aici unde, într-o toamnă a anului 1996, arămită ca acoperişul Pantheonului parizian, nu departe de clădirea purtând pe frontispiciu inscripţia „Marilor oameni patria recunoscătoare”, aveam să descopăr impunătoarea statuie adunând, în alcătuirea Poetului, temeinicia pietrei, limpezimea marmurei, ţipătul stins al metalului, frăgezimea visului.
Despre istoricul acestui monument se ştiu puţine lucruri. Se pare că ideea l-a urmărit pe Ion Vlad – asemenea mai vârstnicului său coleg de daltă Gheorghe Anghel – de o viaţă. Remus Radina – o conştiinţă dramatică a românilor din exilul francez – îmi relata cum Vlad i-a mărturisit că „bronzul sfârtecat din pieptul poetului sugerează durerea sfâşietoare a acestuia, deşi privirea îi rămâne limpede şi senină” (mai degrabă, nemuritoare şi rece).
La baza statuii (inaugurată în anul centenar al trecerii în veşnicie) alături de semnătura modestă a cioplitorului – Ion Vlad, sculpteur, 1989 – se mai consemnează: Ileana Sassu, arhitect; Ascension Maorta, Aurel Răuţă – donatori.
Cercetând mai atent maiestuosul monument, am descoperit pe o laterală îngustă a plăcii-soclu de bronz două versuri: „Viaţa e un bun pierdut / De n-o trăieşti cum ai fi vrut”. Atât. Fără altă explicaţie. Desigur, se ştie, aceste versuri aparţin lui Coşbuc, ele constituind începutul poeziei „Decebal către popor” – şi care, corect, sună astfel: „Viaţa asta-i bun pierdut / Când n-o trăieşti cum ai fi vrut”. O explicaţie ar exista, totuşi; ea trimite cu gândul la daci, în a căror misterioasă credinţă sculptorul descifra înţelesuri numai lui cunoscute, între care şi acela al înmormântării în picioare, dorinţă cerută testamentar de către sculptor – şi împlinită în Cimitirul Montparnasse. De altfel, în Franţa numai două personalităţi au fost coborâte astfel în pământ, la dorinţa lor expresă: Ion Vlad şi Georges Clemenceau (în legătură cu franţuzul apărând, în timpul din urmă, oarece controverse).
Revenind la cele două versuri coşbuciene, este posibil ca acestea să fi fost o deviză a sculptorului, ele fiind înserate odată cu statuia.

Extinzând puţin spaţiul din imediata apropiere, ajungem la o altă descoperire, nici ea lipsită de semnificaţie. Piaţeta care găzduieşte Statuia lui Eminescu se află vizavi de un părculeţ ce găzduieşte Statuia lui Pierre de Ronsard care, la jumătatea mileniului trecut, alături de Grupul Pleiadei, a înnoit poezia franceză. Dar pronunţând „Ronsard”, gândul pleacă la un alt mare francez, simpatizant ardent al României: J. A. Vaillant, fost profesor la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti (trebuinţă pentru care scrie şi un dicţionar numit „Vocabular purtăreţ românesc-franţuzesc şi franţuzesc-românesc”, în anul 1839). Pentru implicarea sa în complotul din 1840 – când, descoperindu-l, domnitorul Ghica îi arestează pe Ion Câmpineanu, Mitiţă Filipescu, Nicolae Bălcescu – Vaillant este obligat să părăsească Ţara Românească. Dar şi de la Paris, el sprijină cauza românească prin cărţi, broşuri şi vestita Scrisoare către Garibaldi (1861) în care îi cerea să privească mai generos spre români şi destinul lor. Tot lui Vaillant i se datorează legenda (care ar putea fi şi adevăr) conform căreia poetul francez Ronsard este de origine română; fenomen cercetat în ampla lucrare istorică, în trei volume, „La Roumanie”. El susţine, cu probe, că Ronsard este nepotul unui nobil român care avea o moşie la Mărăcini (Mărăcineni? – n. n.) în judeţul Buzău. Acest nobil român ar fi plecat de la Mărăcini în Franţa, spre a-l ajuta pe Filip de Valois (şi că „il n`a pas suivi d`autre route que la route ordinaire pour se rendre directement de Bucarest à Paris”). Pentru respectarea adevărului, profesorul francez cu dragoste de România propune scrierea numelui lui Ronsard astfel: Ronçard (în franceză «ronce» înseamnă «mărăcine»). În sprijinul aceleeaşi idei, Vaillant publică o culegere de poezii traduse de el din româneşte: «Poesies de la lanque d’or» («Poeziile limbii de aur») – carte închinată aceluiaşi strămoş (Mărăcine) al lui Ronsard. În sfârşit, nu este exclusă posibilitatea ca de aici să fi luat Vasile Alecsandri ideea poeziei sale «Banu Mărăcine», scrisă la Paris, în anul 1855.

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.