◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Interviu cu Joanna Parisi

JOANNA PARISI – DIN CENTRAL PARK DIN NEW YORK, ÎN PARCUL NICOLAE ROMANESCU DIN CRAIOVA

Spectacolele-eveniment ale Operei Române Craiova, care au avut loc pe 9 și 10 iunie în Parcul Nicolae Romanescu, au adus publicului din România șansa întâlnirii cu nume mari ale scenei de operă. Printre acestea, Joanna Parisi, Ramón Vargas sau Alberto Gazale. „Tosca”, în regia lui Antoniu Zamfir a fost evenimentrul-cultural al verii, din punct de vedere al spectacolelor de opera, reușind să alinieze scenelor internaționale instituția din Craiova. Joanna Parisi, Floria Tosca don cele două spectacole, într-un interviu despre emoțiile de pe scenă și de dincolo de ea.
Ești soprană americană, de origine italiană. Italienii au tradiție în lumea operei, americanii știu să conducă lumea. Te-a ajutat acest aspect, în carieră?

Da, într-un fel… Cei ca mine sunt diferiți de artiștii pur americani. Se știe despre noi că avem o perspectivă tehnică foarte scolastică, dar care nu dă greș. Sound-ul american e special. Eu m-am educat singură să cânt așa cum cânt. Mă bazez mult pe emoție și, deci, mă îndrept mai mult către moștenirea mea italiană. Îmi doresc să am o perspectivă personală în carieră, în ceea ce privește felul în care sună vocea mea. Am nevoie de mult curaj ca să pot face acest lucru, pentru că nu urmez tradiționala cărare americană „bătătorită”. Cultura mea este foarte mult orientată pe stilul american și folosesc mult acest aspect, dar natura mea și punctul meu de vedere artistic, foarte mult bazat pe emoție, sunt foarte… italienești.

Care parte a familiei tale are rădăcini în Italia?

Mama mea este dintr-un sat din L’Aquila, Celano, în preajma unui lac secătuit, lângă un castel medieval. Familia mea a plecat de acolo și a emigrat în Statele Unite ale Americii.

Când numele tău apare pe afișe, această dublă ipostază te ajută?

Ei bine, mulți dintre cei cu adevărat italiano-americani spun că iubim cele două culturi dar avem un fel de identitate nouă, doar a noastră. Suntem o tipologie unică, ce nu se amestecă pe deplin nici cu partea americană, nici cu cea din Italia. Iubim deschiderea New-Yorkului sau pe cea a Americii, în general, dar nu ne potrivim pe deplin pentru că perspectiva noastră este europeană. Dar nici în Italia nu ne simțim acasă, pentru că am crescut de cealaltă parte a Oceanului.

Știu că, în cariera ta, a existat o perioadă în care te-ai concentrat foarte mult pe muzica lui Giuseppe Verdi…

Așa este! Și încă mă concentrez pe repertoriul verdian. Un dar important pentru mine este că, în această vară, voi cânta „Trubadurul”, unde fac unul dintre rolurile care mă definesc. Sunt chemată cu rolul „Leonora” peste tot în lume. Urmează să cânt acest rol pe 7 iulie, la Opera din Plovdiv, în Bulgaria, cu ocazia numirii acestui oraș Capitală Culturală Europeană. Ultima dată am cântat acest rol la Varșovia, în Polonia, când orașul a fost Capitală Europeană a Culturii, în 2016. Sunt foarte entuziasmată de următoarea producție! La fel de mult pe cât îmi plac festivalurile de operă în aer liber, îmi place și să cânt în teatre de operă, acolo unde vocea îți sună… așa cum e.

Putem spune că Verdi te-a făcut faimoasă?

Sigur că da! Am început să mă bucur de recunoaștere în timp ce mergeam la concursuri în New York – Operalia, cu Placido Domingo în China – am cântat întotdeauna Verdi și Wagner. Oamenii spuneau că vocea mea se potrivește la fel de bine pentru oricare dintre acești compozitori – Verdi – italian, Wagner – german. Este un lucru îmbucurător, întrucât cealaltă parte a familiei mele, partea americană, are descendență germanică. O să debutez cu „Elsa” din „Lohengrin”, în scurt timp. Sunt tânără, dar destul de experimentată pentru repertoriul german.

Pentru că aduci vorba despre vârstă… se spune că „Tosca” nu este pentru voci foarte tinere…

Nu este.

Totuși, debutul tău a fost cu „Tosca”! În Central park din New York!
Da. Este foarte neobișnuit și oamenii sunt adesea surprinși și șocați de parcursul profesional pe care l-am ales. Dar, pentru o soprană dramatică tânără, drumul nu este întotdeauna ușor! Unele persoane se descurcă foarte bine în repertoriul foarte liric. Vocea mea nu s-a potrivit foarte bine în această matriță, așa că, pentru mine, s-a decis alt drum. M-am educat foarte mult singură în muzică, dar am avut și câțiva mentori care au vegheat asupra repertoriului meu și care mi-au dat curaj, înlăturându-mi frica. Am fost nevoită să cresc în repertoriu și să fiu curajoasă, cu fiecare pas. Nu am cântat vreodată un rol în „con primario”, întotdeauna am fost aruncată în foc.

Ce cere rolul Floria Tosca de la voce, de vreme ce se spune că trebuie să ai o anumită experiență pentru a-l aborda?

Interpretările mele în „Trubadurul”, „Norma”, „Tosca”, toate aceste roluri ucigașe… Nici chiar Maria Callas, Renata Tebaldi sau alte legende nu le-au putut simți perfect. Nimeni nu le poate simți perfect. Nu putem să criticăm legendele, dar oamenii spun că „nu ne plac acutele ei” sau „nu ne place cum sună în vibrato”. Aceste roluri sunt partituri pe care doar un înger le-ar putea cânta desăvârșit! Pentru a le aborda, trebuie să ai curaj și să-ți amintești că ești om. Din acest motiv spun că am avut curaj la început de drum, pentru că am știut, de la o vârstă fragedă, că nici cei mai buni nu pot să dea ce a cerut Verdi. Cu toții ne străduim să dăm din ce în ce mai mult pentru roluri. Eu nu încetez să studiez și să caut noi căi de a progresa, noi căi de a mă exprima și de a prezenta intenția compozitorului. Dar unii oameni vor să fie perfecți, iar dacă vrei perfecțiune, trebuie să privești în altă dimensiune, cred.

Cum ai început să studiezi muzica?

Nu am crezut vreodată că voi face o profesie din cânt! La școală eram mereu în cor, din fericire aveam în repertoriu și scurte fragmente din spectacole de operă. Am fost atunci Cherubino, Santuzza… Cântam puțin, în diverse momente… Plănuiam să studiez ceva în legătură cu biologia sau chimia. Dar, în ultima clipă, am spus că încerc să mă prezint la o audiție pentru Conservator. Am fost admisă și… nu știu, pur și simplu ceva m-a făcut să mă gândesc: „De ce să nu fac asta, de ce să nu fac muzică?”. Și sunt foarte fericită pentru că acum am o perspectivă mult mai largă, iar ceea ce fac mă împlinește.

Care personaj de operă ești?
Am principiul că nu joc un rol dacă nu mă pot integra pe mine în interpretarea lui. Sunt, fără doar și poate, Floria Tosca, sunt foarte mult din Norma, Butterfly…

Violetta Valéry?
Da, într-un fel… Nu am cântat încă rolul din „Traviata” și sper să am șansa să-l primesc înainte ca vocea mea să se schimbe și mai mult în registrul dramatic. O să vedem dacă soarta mi-l va aduce. Mi-ar plăcea mult să-l cânt.

Îți întreții vocea într-un fel anume? Faci ceva special?
În special în cazul vocilor dramatice, secretul este libertatea emisiei. Cu alte cuvinte, cât de direct iese sunetul vocii. Unele persoane fac multe artificii și își blochează tehnica, iar emoția artistului nu ajunge la oameni. E și o chestiune care ține de psihologie transformată în fizică – aceea de a transfera valuri de energie, nu doar sunete. Eu mă gândesc mereu la aspectul acesta și dacă, într-o zi, mă simt minunat și aproape de perfecțiune, e pentru că fac asta. Dacă nu mă simt bine, încerc mereu să transmit mesajul pe care îl am, de fiecare dată când cânt. Dar e nevoie de exercițiu pentru a fi direct și sincer în cântul tău.

Parcursul tău profesional notează, de asemenea, producții de operă pentru televiziune sau cinema. Ce-ți place mai mult – spectacolul în direct, într-o sală de spectacol unde fiecare spectacol e unic sau nemurirea unui rol bine făcut pe o înregistrare pe care o poți urmări la nesfârșit?

Îmi plac ambele ipostaze, pentru ceea ce au de oferit, dar cel mai mult îmi place să cânt în sălile tradiționale de operă pentru că îmi place ideea de a transmite energie oamenilor, direct. Îmi place să cânt și pentru producții de televiziune, pentru că acolo pot transmite emoție într-un fel diferit, bazat pe expresiile feței sau pe gesturile mici. E foarte interesant! Televiziunea, filmarea, într-un fel, este opusul a ceea ce înseamnă operă, dar cele două direcții se completează.

Ai urmat lecții de actorie?
Nu. În Elveția am lucrat cu un regizor extraordinar care m-a ajutat să-mi înțeleg darul natural pentru actorie. A fost nevoie să mă deschid și să mă simt confortabil cu darul meu natural pe care oamenii m-au ajutat să-l îmbunătățesc în multe producții de operă. Noi, americanii, avem tendința de a fi mai interiorizați, nu e ușor să fii deschis. Dar, odată ce găsești o cale de a trimite direct vocea și de a transmite direct emoțiile, ești pe calea cea bună. Încerc să nu mă gândesc prea științific la cânt, ci să-mi păstrez personalitatea.

Ai și o diplomă în jurnalism și relații publice. Te ajută în carieră? Te manageriezi singură?
Mă manageriez singură, dar ceea ce fac nu este foarte programat. Gândesc foarte limpede ceea ce vreau să cânt, ceea ce vreau să exprim, ceea ce vreau să realizez. Când ești împăcat cu tine și știi ce vrei, când nu ai teamă și crezi în ceea ce faci, pare că întâlnești oamenii potriviți, că faci ce poți mai bine și îți împlinești menirea. Am studiat Relații Publice, mă interesează domeniul dar, ca să fiu sinceră, cântatul în sine îmi ocupă atât de mult timp încât îmi canalizez pe aceatsă cale imaginația și creativitatea.

Pentru câți ani ai deja programul stabilit?
Pentru următorii doi ani. Programul se schimbă mereu. În zilele noastre trebuie să fii flexibil, sunt o mulțime de idei. 2019 va fi un an frumos pentru mine, am debutul wagnerian, o să cânt din nou Santuzza din „Cavaleria Rusticană”, unul dintre rolurile mele preferate. O să cânt din nou „Nabucco”, rolul Abigaille pe care îl iubesc. Îmi plac cu adevărat rolurile „mai joase” mai mult decât cele „înalte”.

În funcție de ce criterii accepți contractele? Contează numele teatrului care te invită, partenerii de scenă sau provocarea în sine de a urca pe o anumită scenă?
Decid asupra invitațiilor, cel mai mult pe criteriul rolurilor pe care vreau să le cânt. Decid în funcție de ce poate aduce interpretarea mea publicului dintr-un anumit spațiu. Iubesc producțiile clasice tradiționale! Îmi plac producțiile moderne, dar mesajul lor trebuie să fie bine făcut. Nu mă simt bine când mesajul operei este distrus, prefer să nu accept contractul sau să înțeleg că poate fi făcut mai bine de un alt artist.

Pe 9 și 10 iunie ai cântat „Tosca” la Craiova, în două spectacole-eveniment în parcul Nicoale Romanescu, în regia lui Antoniu Zamfir care este și managerul Operei Române Craiova. Cum ai perceput această montare a spectacolului?
Mi-a plăcut foarte mult acest proiect! Am cântat alături de o distribuție cu experiență în acest spectacol, aspect care ne-a ajutat să înțelegem indicațiile de regie. Ne-am integrat interesant și plăcut în cadrul natural de aici… Și n-a fost vorba doar de parc, ci și de interacțiunea pe cele trei scene construite, interacțiunea cu podul suspendat. Cred că mesajul regizoral a fost transmis direct, mult mai puternic decât dacă ar fi fost pictat pe un decor, într-o sală de operă. Pentru mine, a fost o experiență captivantă!

La Craiova, spectacolul s-a desfășurat și în aer liber, dar și pe scena Filarmonicii „Oltenia”. A fost dificil să îți adaptezi vocea pentru cele două spații diferite?

E nevoie de un fel anume de a cânta atunci când interpretezi cu orchestră, fără microfoane. În astfel de cazuri, soliștii sunt concentrați să trimită vocea afară, departe, să pătrundă peste sunetul orchestrei. Când cânți cu micronon, cum se întâmplă în producțiile în aer liber…

Este mai ușor?

Depinde de voce. Pentru mine, nu. Microfonul este un microscop pentru voce. E nevoie să amplifici alte valențe ale interpretării.

Deci cânți diferit cu microfon față de cum cânți fără.
Da, puțin diferit. Tehnica este aceeași, dar detaliile, chestiunile de rafinament pot să difere.

În cele două producții de la Craiova, ai cântat cu parteneri de scenă diferiți. Cum a fost colaborarea cu aceștia?

Cânt deseori cu Ramón Vargas, mi-a și predat în trecut, este un mentor extraordinar! Are o minunată prezență pe scenă, oferind support încredere și bucurie. Eu am energie pe scenă, și patos… și este interesant să ne vezi lucrând împreună. Dar, în profesia aceasta, trebuie să știi să te adaptezi și să fii deschis. De exemplu, înainte de a veni la Craiova nu cnoșteam pe nimeni din a doua distribuție.

Ce a însemnat experiența de la Opera Română Craiova, pentru tine?
M-a impresionat modul în care am fost primită, profesionalismul pe care l-am găsit aici. M-a impresionat eleganța și felul în care oamenii mi-au vorbit în atâtea limbi străine doar ca să mă simt ca acasă, m-au impresionat detalii care pornesc de la mâncare până la modul în care s-au desfășurat repetițiile! Sunt impresionată de profunzimea personalității oamenilor de aici! E un lucru pe care nu-l vezi prea des în lume!

Eveline Păuna / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *