◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Despre                                SALONUL REFUZAŢILOR (SALONUL LAUREAŢILOR)

               N-a fost niciodată în salonul refuzaţilor (nici măcar în trecere) fiindcă a fost nevoit să ocupe ṣi să rămȃnă capturat în SALONUL LAUREAŢILOR.

            Poezia lui Miron MANEGA este o nesfȃrṣită trăire în hanul Crucea-Mamii-Ei, unde poetul îṣi pune uimit (negȃnd dogma ṣi făcȃnd loc îndoielii) întrebarea de ce “la sfȃrṣit să te alegi / c-un cactus superb în loc de magnolii” ṣi de ce trebuie să-ṣi reprime emoţiile (care-ţi dau fiori-fluturi).

            Se revoltă ṣi-i cere socoteală lui Dumnezeu reproṣȃndu-i :”nu-ţi ajunge, Doamne,de ce ne confiṣti  / ṣi restul de fluturi ?”.

            Are obsesii de Iudacȃnd i se pare că-i ţintuit pe “scȃnduri vane” (dacă ar fi fost ude, cȃtă nuntăṣi-ar fi făcut cu Bacovia)  ṣi-ṣi răcneṣte neputinţa asemenea Cristosului înomenit (căruia i se adresează ireverenţios – “hei , jidane”) cȃnd de durere ţipă “eli, eli, lama sabachtani”.

            Știe că odată intrat în arenă nu va mai fi niciodată la fel fiindcă ”arena îi locul în care nimic nu poate rămȃne întreg” ṣi că pe graniţa dilemelor sale zăpada este singura ṣansă (“ca să nu fim din ce în ce / aprinṣi de-o secetă nomadă”) căreia trebuie să-i dai “arvună” atunci cȃnd este constrȃns să se interiorizeze  (“neînchide-n noi un zeu calic / ca-ntr-o famelică monadă”).

            O face numai pentru a se aduna ṣi pentru a comite poezie fără egal (ṣi să-ṣi explice obsesia pentru zăpadă) scriind “Povestea zăpezii” care este mai mult decȃt epifania obiṣnuită a poetului care-ṣi dă seama că zăpada nu-i nimic altceva decȃt amprenta pămȃnteană lăsată de Dumnezeu după ridicarea la cer (“iar cȃnd la temniţă s-au dus să-l vadă / găsit-au doar o mȃnă de zăpadă”).

            Ḯṣi zbate sufletul de Sisif modern (“Suim de-o veṣnicie un deal rotund de sare / iar dincolo de dȃnsul – acelaṣi deal suim”) între Longinus (lăncierul nefast pentru IIsus) ṣi Don  Quijote (“cămaṣa veṣniciei o sfȃṣiem aiurea / ṣi ne-nfruntăm în ţarcuri cu rȃsul ori cu lancea/ dar n-avem timp de veghe ṣi nu zărim securea / în hohotul durerii ce suie din La Mancha”).

            Are momente cȃnd copleṣit îṣi imaginează că mama este singura căreia îi poate mărturisi că toată candoarea cu care a fost trimis în viaţă, a pierdut-o la pariu cu Sfinxul (pierdut în neant) atunci cȃnd n-a mai ṣtiut să-i răspundă la întrebări (”nu pot rămȃne, am pierdut pariul / îl voi plăti regeṣte, elegant, / vezi, scapără zăpada ṣi pustiul / se strȃmbă, mamă, Sfinxul la neant“) ṣi simte nevoia cȃntecului de leagăn pe care-l reproducem :

                        “ prunc al plȃnsului Nirvanii, / dormi, copile, nani, nani, / ṣi-o să-ţi pun în loc de cruce / sfincṣi ironici la răscruce!  //  o, cum ṣtie (cum ṣtia!) / tȃnjită de carnea mea / c-o să-i cumpăr, c-o să-i cer / mȃna ei ca un jungher…  //  ṣi tot ea – ca să mă culce: / nani, nani, lemn de cruce, / nani, nani,nu te prindă / cel ce-n visuri te perindă, // nani, nani, să nu vezi / faţa triṣtilor aezi / înecaţi – căci cine ṣtie-i?, / supţi de apa Veṣniciei!  //  undeva, într-o vȃlcea/ marele hingher plȃngea.” 

            Pe Miron Manega nu trebuie să ni-l imaginăm fericit cȃnd scrie poezie, el o face spre a se salva de la nebunie fiindcă ṣtie că obsesiile nedefulate te duc la graniţa unde numai frigul incertitudinii este cel care te încremeneṣte de nu mai ṣtii care parte a vieţii este cea corectă  (cea trăită sau cea care urmează să fie trăită) , de aceea îi cere Domnului să-i pregătească ṣi să-i aprindă rugul izbăvirii de frig (“mai toarnă gaz, maipune vreascuri – Doamne !”) ṣi să-l scape de “gȃndul ce te-nconjoară ca o apă neagră”.        

Este omul căruia nu-i pasă de focul în care arde “de unul singur”, fiindcă ṣtie că “arsura” cu care se logodeṣte (cu gȃndul la zăpada obsedantă) este raţiunea felului său de a fi ṣi ne ṣi se întreabă mirat “n-aţi mai văzut un foc plȃngȃnd” , îndemnȃndu-ne “mai puneţi vreascuri”.

            După atȃtea avataruri se adună ṣi se remodelează (într-un descȃntec de Moiră “ca peceţilor de grea / gura ei mă murmura”) cu ajutorul mamei căreia îi cere :

                        “adună-mi mamă, umbra cu lopata / ṣi vars-o în grădină printre crini / să nu te vadă cerul cȃnd te-nchini / la umbra unui vis zdrobit cu roata”.

            Miron Manega (pare să-i trimită la ṣcoală pe Jung ṣi Freud), fiindcă încercă să împace imposibilităţi (“visez un rug / a doua zi l-am găsit / în zăpadă, ars”) într-un splendid tristih (Haiku).

            Năduṣeṣte “perle triste” cȃnd ni se adresează cu “Recviem pentru mine însumi”:

                        “tu, care nu mai văzut niciodată plȃngȃnd / tu, care n-ai ucis niciodată / te-ndepărtezi ca lumina topindu-se blȃnd / din nevăzut murmurȃnd: niciodată!  //  niciodată mai trist, niciodată mai blȃnd! / ca frunza de plop luminȃnd retezată / sub bocancul cazon al acestui orȃnd: / niciodată, nicicȃnd, nicăieri, niciodată!  //  edgar poe, histrionul, de m-ar prinde furȃnd / acest fir de cenuṣă curată / i-aṣ ṣopti, ca ṣi ţie, acuma, plȃngȃnd: / de ce tu, de ce eu, nicăieri, niciodată?  //  vei mai fi, vei mai sta, într-o baltă de rȃnd / nufăr alb încrustȃnd o erată / a obṣtescului mȃl, pȃnă cȃnd, pȃnă cȃnd / va-nceta acest muget, acest plȃns: Niciodată.”

            Nu-l lasă sufletul să ne văduvească de prezenţa ṣi de prietenia sa, ṣi face apologia femeii care-l va naṣte de cȃte ori va fi nevoie, (“trandafir,Dezminţire-a-Morţii, Femeie,/ culege-mă din aer cu buzele / din iarbă adună-mi risipirea, cu trupul, / strȃnge-mă între coapsele tale statornice / ṣi închegȃndu-mă, naṣte-mă iar / spre o nouă pierzare”) fiindcă numai aṣa are ṣansa singurului aparat de fotografiat cinstit – oglinda, pe care o vrea spartă, să nu se mai consemneze trecerea ṣi ofilirea (“tulburaţi apa, ṣopti, tulburaţiapa / în faţa oglinzii/ frumuseţile pier” (ṣtie ca ṣi Mîṣkin că “frumuseţea va salva lumea”).

            După lectura acestui uluitor volum îl rugăm (ṣi-l sfătuim) pe Miron Manegasă-ndrepte greṣeala tipografului care a scris eronat “ Salonul refuzaţilor ” fiindcă poemele cuprinse în această carte sunt splendide scrisori de acreditare pentru un fotoliu de lux în SALONUL LAUREAŢILOR , din care cu vocea lui inconfundabilă să ne murmure :

 “era o ţară-n care nu ningea… / cu oameni negri e povestea mea: / atȃt de negre lacrimi, ṣi de triste, / înăbuṣeau în negrele batiste / încȃt, odată, un strain le-a zis/ (avea străinu’-n braţe, un cais) / c-ar fi de-ajuns o lacrimă de-a lor / să piară ṣi cais, ṣi călător! / ei l-au privit cu ochiul stins ṣi tȃmp, / dar cum strȃngeau tăciunii de pe cȃmp/ ṣi timp n-aveau de vorbe – au tăcut. / ṣi dus a fost străinul cel limbut. //  a mai trecut o noapte ṣi ceva. / ṣi-n ţara asta-n care nu ningea / nici barem printre gȃnduri, uneori, / veni pe lume un copil din flori… //  era frumos copilul, ca un vis / de nimeni povestit, de nimeni scris, / ṣi-atȃt de blȃnd, încȃt ţi se părea / că ochii lui imenṣi, de peruzea, / te vindecau de triste ṣi de negre. / iar mai tȃrziu, cȃnd mȃinile alegre / ṣi-au înţeles menirea ṣi norocul / dezmeticind în colburi negre – jocul, / cercat-a ele ṣi frigul, ṣi arsura, / ṣi mȃngȃierea ierbilor, ṣi zgura, / veṣmȃntul trist pe trupul de vestală, / pizmaṣul mărăcine sub petală, / tăiṣul, lanţul, rugul ṣi cenuṣa, / ṣi fulgul inefabil, ṣi cătuṣa… / atȃt trudit-au gȃndul lui să ṣtie / ce-i stins în rod, ce-i rodnic în pustie/ ṣi-atȃt de tainic le-a deprins orȃndul / că se-mbunau stihiile, urmȃndu-l…  //  cum a crescut copilul, nu v-aṣ spune, / ar fi un cȃntec negru – de tăciune! / în zariṣtea posacă ṣi puţină / el n-avea loc de propria lumină, / că-l urmăreau cu ură fără margini / locuitorii negrelor paragini / să-i interzică mȃinile ṣi visul / care trezeau în amintiri caisul / vestit cȃndva de un străin limbut… / cerneau lumini în visul lui tăcut / peste pămȃntul părăsit de iezi; / lumini cu nume palid, de zăpezi.  //  ṣi visul lui era o piază-rea / în ţara-n care nimeni nu visa, / căci mulţi l-au ascultat. Și l-au crezut. / ṣi dorul de zăpezi de la-nceput / mocnea acum ascuns pe sub cenuṣi, / ṣi paznici negri se-nmulţeau la uṣi / cu jbilţuri groase încercȃnd să prindă, / în laţul lor, vreun murmur de colindă…  //  dar cum, de la un timp, îi urmărea / în truda lor, o pasăre de nea / ṣi de nesomn zăreau lunateci iezi, / l-au prins pe visătorul de zăpezi/ ṣi l-au legat, departe de lumină, / cu lanţuri grele, într-o fostă mina. / l-au judecat apoi, grăbit, în taină, / l-au condamnat să nu mai poarte haină, / să n-aibă drept la adăpost ori mas, / la bună ziua sau la bun-rămas, / la somnul cel obṣtesc, ori la vreun pat, / să poarte veṣnic lesă cu stigmat, / să fie ars de viu pe metereze / vreun vis de va-ndrăzni să mai viseze../ lăsat să fie-n plata nimănui / cȃnd s-o dezice de zăpada lui!  //  iar cȃnd la temniţă s-au dus să-l vadă / găsit-au doar o mȃnă de zăpadă.”

URCASE  LA  CER , zăpada nu era decȃt amprenta dumnezeirii lăsată în loc de osȃndă.

ICĂ  SĂLIȘTEANU / UZPR

 

 

           

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *