Când eram mică credeam că tot universul vorbește numai în limba română. Până și limba rusă mi se părea tot un fel de limbă română, dar cu cuvinte mai neînțelese de mine. De aceea mă străduiam să vorbesc cu prietenii mei de etnie rusă tot în limba mea, fiind convinsă că-i învăț o limbă corectă, iar ei, la rândul lor, îmi vor fi cândva recunoscători.
Numai că adevărul trist a venit mult mai târziu și nu atât din partea „eliberatorilor”, care de altfel mereu au încercat să ne „apere” pe noi de noi înșine, dar din partea conaționalilor noștri, care nici în ziua de azi nu-și cunosc, din păcate, identitatea. Or, au uitat ceea ce poate n-au știut – de bunicii și rudele lor care au fost arestați și deportați în Siberia tocmai pentru faptul că–și vorbeau graiul și se încăpățânau să-și spună români. Dar iată că ei nu s-au lăsat „lecuiți” de sovietici, care s-au străduit de-a lungul timpului să le smulgă limba din gură, iar noi am renunțat să ne mai luptăm pentru valorile noastre și-i lăsăm și acum să ne boteze și să ne reboteze limba, istoria și identitatea!
În 1989 am adus limba română acasă și am crezut că aceasta va rămâne în casa ei pentru totdeauna și lupta s-a încheiat. Doar că așa cum fiecare popor are câte un Iuda, se pare că al nostru are mai mulți, și la câțiva ani distanță sărbătoarea „Limba Noastră cea Română”, la inițiativa unora, a devenit doar sărbătoarea „Limba noastră”. Numai că acest gest e ca și cum limba română e izgonită de-acasă din nou!
Și nu pot să înțeleg de ce poporul nostru, în loc să meargă înainte, preferă să pășească parcă mereu înapoi. Sau care țară de pe glob nu-și recunoaște limba în care vorbește? Cine ne poate spune vreodată în ce limbă să plângem, să gândim, să iubim sau să ne rugăm? Oare limba română n-a suferit destul? Oare n-a fost prea mult timp ținută în lanțuri? Limba aceasta, a strămoșilor noștri, care nu se poate asemăna decât cu o rugăciune neîntreruptă! Iar noi suntem datori să-i rostim numele, să nu ne rușinăm de ea și s-o vorbim corect, ca și Dumnezeu să înțeleagă ruga noastră. Pentru că numai atunci când vorbești în limba ta, te simți cu adevărat acasă, iar acasă nu înseamnă decât Limba Română!
Doina DABIJA / UZPR Chișinău