„Eu cu cine votez?” este una dintre cele mai emblematice întrebări din literatura română, valabilă pentru două epoci istorice: Epoca Modernă şi Epoca Contemporană. Această întrebare a fost conferită unui „cetăţean turmentat”, cel care era total zăpăcit şi dezorientat de haosul politic, social, economic, electoral din jurul său.
În zilele noastre, majoritatea românilor suntem „turmentaţi” în preajma alegerilor, oricare ar fi ele, deoarece există o serie de condiţii care răvăşesc şi răscolesc actul legal de exercitare a votului, condiţii pe care le-aş analiza astfel:
– În ţara noastră postdecembristă, rar sau nicicum oamenii au folosit votul pentru un anumit candidat la o funcţie în stat din crezământul avut în acel personaj politic sau din sentimentul şi siguranţa că programul său politic va fi unul de succes, care va purta statul pe culmile măreţiei. Deseori, în România s-a votat şi se votează negativ: pentru a nu câştiga x, îl votăm pe y, ceea ce evidenţiază mai multe lucruri: nu sunt candidaţi perfect pregătiţi, nu au competenţa de a determina, nu au perspectivă politică.
– Votul nu este permanent exercitat conform propriei hotărâri sau credinţe. Nu mai este un mister că în multe zone ale României, cetăţenilor li se „sugerează” imperativ cui să acorde votul lor, fiind convinşi prin pierderea ajutorului social, concediere, etc.
– În ţara noastră nu există o poftă a informării corecte despre ce se petrece în plan politic de ce se întâmplă anumite evenimente şi ce semnificaţie au ele. De 30 de ani, odată cu diversificarea televiziunilor, votanţii au fost intoxicaţi cu informaţii politice, nu întotdeauna adevărate, dar contradictorii. Pentru un individ fără o bază a cunoaşterii elementară, este imposibil a deosebi între adevăr şi minciună în aceste cazuri şi, astfel, devine victima situaţiei conjuncturale.
– În 2020, într-o ţară membră UE, campaniile electorale încă se mai fac pe baza micilor, fasolei cu ciolan şi berii, nu pe baza argumentelor de sursă sau origine politică. Candidaţii nu doresc să convingă raţiunea cetăţeanilor, ci stomacul acestora. Dăinuie şi multă planificare cu organizare: se merge cu aceste „daruri” acolo unde populaţia este îmbătrânită, scăpătată şi neinformată. Între doi mici şi o halbă de bere, oamenilor li se vorbeşte despre cât de răi sunt contracandidaţii şi cum nu au făcut nimic atâţia ani şi cât de îndrăzneţi ţi inimoşi sunt ei, câte au realizat.
– Oamenii în general sunt foarte uşor de manipulat. Acest fapt s-a întâmplat dintotdeauna: este suficient să fie convins un membru al familiei că trebuie să voteze cu x, pentru ca toţi ceilalţi, sau majoritatea, să îl urmeze. Puţini oameni mai gândesc, mai judecă şi îşi mai pun corect întrebări faţă de ceea ce se întâmplă, nu mai au nici timp şi nici răbdare să o mai facă.
– Cetăţenii ţării contemporane şi-au pierdut încrederea într-un viitor mai bun, în oameni politici implicaţi şi binevoitori. Pe feţele bătrânilor României se citeşte decepţia şi înşelarea aşteptărilor lor de la Revoluţia din 1989, când totul părea posibil şi binele apărea realizabil, pentru ca azi, aceştia să se resemneze că îşi văd copiii, plecaţi la muncă în străinătate, o dată la câţiva ani, că îşi cunosc nepoţii când sunt deja mari, că trebuie să trăiască dintr-o pensie mizeră după zeci de ani munciţi în condiţii grele şi că sunt minţiţi la fiecare 4 sau 5 ani, în campanii electorale, cu acelaşi promisiuni lipsite de fond.
– Ne lipseşte răspunderea implicării civice. Apreciem că votul nostru nu are cum să schimbe nimic, în consecinţă ce rost are să ne deplasăm de acasă. Ceea ce este complet greşit, deoarece indiferenţa cu dezinteresul şi neglijenţa nu aduc nimic bun, nu schimbă nimicul în bine.
Votul, votanţii şi votaţii se găsesc într-o relaţie de interdependenţă, care ar trebui percepută şi însuşită de cei din urmă, în mod special: funcţiile de conducere în stat se obţin graţie voturilor cetăţenilor, motiv pentru care votaţii ar trebui să conştientizeze că nu le revine meritul de a se afla acolo, că nu sunt eterni şi că sunt puşi acolo de votanţi pentru a le servi interesele.
Viorica Nicolesc/UZPR