default-logo

Parabola dihorului

În mintea şi în memoria noastră – atâta timp cât Dumnezeu ne îngăduie să le mai avem – anumite fapte şi întâmplări trezesc imagini vechi, cheamă amintiri care ne-au marcat puternic.
Încerc să vă explic de ce, în urmă cu câteva zile, uitându-mă la hulitul televizor care ne îmbolnăveşte serile şi nopţile şi văzând o scenă de-a dreptul vomitivă, mi-am amintit, de parcă ar fi fost ieri, o întâmplare din copilăria mea, cam din anii ’50 ai veacului trecut, eheu fugaces!
Un individ cu pretenţii de lider politic, de slujitor al unei doctrine istorice despre care se vede că habar n-are, era încolţit de presă cu întrebări fireşti şi omeneşti. Profitând şi de faptul că acum se poartă mască şi poţi să-ţi ascunzi rânjetul cinic ori scrâşnetul dinţilor, individul politic, în loc să explice, să lămurească, să comunice, scuipa sudalme şi-şi acuza inamicii care nu aveau nimic de-a face cu problemele în discuţie. Lumea din capul lui era împărţită în două, atât: el şi ai lui erau îngerii şi orice faptă a lor mirosea a smirnă şi a tămâie, a iubire de ţară şi a sacrificiu pentru poporul prost şi neascultător, iar ăilalţi erau diavolii, hoţii, corupţii, gropi nemernice de pe autostrada progresului naţional pe care luminosul lui şef o construieşte pas cu pas în aceste ţinuturi barbare.
Cine l-o fi învăţat pe presupusul lider să se exprime aşa, totalitarist, cinic, superior ca un balon de săpun de rufe murdare, cine l-o fi învăţat că politica e doar un ciomag de crăpat ţeasta duşmanilor? Ghiciţi, cine?
Auzindu-l, eu, cel din faţa televizorului, am simţit cum un miros greu, o duhoare, năvăleşte din aparat şi încearcă să-mi înlocuiască aerul din cameră. N-o să vă zic nici că duşmanii individului sunt nişte sfinţi, sunt şi ei aceleaşi Mării cu alte pălării, dar nu de asta era vorba, ci de felul de a vorbi cu lumea, cu „poporul”. Sanchi, spun concetăţenii noştri romi, care popor, bre, ăla cu care dialoghează comisarul de tinichea Vela şi-l binecuvântează ca şeful de post de la Vânju Mare? Ori poate poporul căruia i se adresează, rar ca un adevărat împărat Cocor japonez, Marele Mut, vorbind limba română fără diftongi, o oribilitate pentru urechea muzicală a oricărui lingvist?
Cert este că, ascultându-l pe dezlănţuitul lider cu mască, eu m-am transpus în noaptea aceea din satul meu mehedinţean când pe uliţa noastră a fost încolţit un dihor. Dihorul care dăduse lovituri la toţi vecinii, animalul ăla mic şi negru, care „omora de drag”, cum ziceau ţăranii, adică era un fel de criminal în serie. Nu omora o găină s-o ia şi s-o mănânce, le omora pe toate cele din coteţ, mânca doar inimile şi plămânii (ce studiu s-ar putea scrie despre acest consum simbolic!) şi fugea apoi în altă ogradă. În noaptea aceea, însă, i s-a înfundat. S-au trezit ţăranii, au luat furcile de fier, au dezlegat toţi câinii, în vreme ce, la garduri, femeile şi copiii priveau marea vânătoare.
Dihorul fusese prins la mijloc, într-o grămadă de lemne care nu-l mai putea apăra. Câinii lătrau aţâţaţi, oamenii agitau felinare. Şi atunci, a folosit singura lui apărare, ultima redută, mirosul pestilenţial pe care l-a aruncat ca pe o înjurătură în faţa urmăritorilor.
Mă uitam cu ochii mari, nu-mi venea să cred că acel miros îi intimida pe câini, care nu se încumetau să-l sfâşie. Până la urmă, vânătoarea s-a terminat simplu şi în singurul fel în care se putea termina. Era acolo Costică Mitucă, fost vaporean, fost samsar de grâu, fost multe şi de toate, care a făcut trei paşi în faţă şi a înfipt furca de fier în dihorul prins între lemne.
Pe urmă s-au aruncat câinii şi au terminat totul. Lumea a plecat acasă, noi am crescut şi ne-am risipit prin alte zări, unii au ţinut minte, alţii au uitat.
În satul meu, pe uliţa mea săracă, au apărut alţi dihori, alte întâmplări, poate alte vânători.
Iertaţi-mă, boiari dumneavoastră, că v-am tulburat cu această parabolă crudă pe care mi-a amintit-o o seară obişnuită la televizor.
Numele celui care mi-a trezit amintirea nici nu contează. Poate că el nici nu există. Ba chiar sunt sigur că nu există.
Dacă vreunul dintre dumneavoastră se va gândi la această parabolă, mă voi bucura. Dacă nu, îmi voi vedea mai departe de viaţa şi de amintirile mele.

Nicolae Dan Fruntelată

Despre autor

Articole asemănătoare

  1. Valentin Uban Reply

    Multumim pentru aceasta frumoasa parabola despre o trista intamplare contemporana. Iata ca ne gandim si noi, pentru ca totusi conteaza. Chiar daca liderii astia azi mai conteaza, iar maine nu mai exista. La buna recitire.

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.