L-am descoperit întâmplător, printre prietenii unui prieten care își sărbătorea ziua de naștere. Cu vremea, a devenit și prietenul meu.
Deși s-au scurs vreo 10 ani de la prima întâlnire, îmi aduc aminte exact că mă frapase tunsoarea lui, ceva ce mi-ar fi plăcut și mi-ar plăcea și mie să port, dacă aș avea mai mulți bani să cheltui cu frizerul și răbdare suficientă să stau locului pe durata operațiunii specifice. N-am nici una nici alta, dar mărturisesc că nu e grija mea cea mai serioasă, oricum nu e vorba despre mine aici. În schimb, ca să vă iau de unde vă lăsasem, precizez că amândoi purtăm ochelari cu lentile progresive, ochelari de care nu ne despărțim decât în somn, ba eu mai și dorm uneori cu ei, măcar atunci când vreau să creez impresia că citesc tot timpul. Deci avem vederi asemănătoare, cred că așa mi-am zis în sinea mea când îl ascultam vorbind cu patos despre domenii nu tocmai familiare mie, domenii în care m-a inițiat puțin câte puțin în rândurile în care ne-am mai întâlnit, căci am continuat să ne întâlnim, ba chiar să ne și planificăm câte o excursie împreună. Bineînțeles că toate au fost, și sunt, prielnice prilejuri ca să-mi povestească, iar eu să mă bucur că pot afla lucruri atât de frumoase și de interesante, fără să mă coste nimic. În acele momente, plutind pe aripa poveștii acaparatoare, intrăm împreună când în viața vreunui domnitor, când în miezul unui eveniment epocal pentru devenirea noastră, când urcăm pe portativele unei muzici neinterpretate încă în simfonia întregitoare a neamului.
Recent, când l-am vizitat iar, ascultându-l vorbind cu încântare despre noi proiecte, mi-am dat seama cât de mult iubește filatelia și numismatica. Adică iubește două frumuseți grăitoare despre istorie și patriotism, despre trecut ca inegalabilă moștenire. Le iubește într-atât, încât cele două îndeletniciri se îmbină într-o unică preocupare, mai bine zis într-o singură pasiune, ca albul cu roșul într-un singur șnur, acela al vestitului vestitor de primăvară, gingașul mărțișor.
La fel de gingașă e și pasiunea lui. De aceea cred că, întocmai meșterului Manole, ziditorul Anei în ctitoria sa, și Mircea Manole, prietenul cu freza de invidiat și ochelari ca ai mei, bijutierul unor migăloase miniaturi de suflet, așa văd eu clasoarele și cataloagele pe care le tot dichisește, își zidește în ele speranța sa în veșnicia dragostei de țară.
Firiță Carp / UZPR