◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Şapte poezii, mai multe întrebări…….

Acest nou florilegiu, din lirica Demiurgului ce întruchipează desăvârșirea poeziei româneşti, nu este o Cazanie („Carte de Învăţătură”) înfăţişând sensul şi explicând magia unor cuvinte din Evanghelia versului eminescian şi nici o Omilie dedicată vieţii sfinţite a Luceafărului.
Cartea ne ispiteşte, totuşi, cu câteva semne de întrebare: de ce aceste stihuri şi nu altele ? Ce a vrut editorul să sublinieze ? Ce primează aici – aspectul estetic sau conţinutul ideatic al poeziilor alese ? Ce dedesubturi ascund aceste poeme ? Şi multe alte asemenea interogaţii…..
În cazul strofelor acestei cărţi bibliofile, Mihai Costin rupe nodul gordian al dilemei, nu printr-o lovitură de sabie, ci printr-o selecţie iscusită, de pontifex libri, unind Scyla de Caribda, ca într-o monadă din sistema lui Leibnitz, împăcând rigorile unei estetici de sorginte livrescă cu exigenţele discursului şi meditaţiei filosofice, existenţiale.
În teritoriul fineţurilor poeticiste, irumpe o observaţie cu valoare de veracitate: „toate-s vechi şi noi sunt toate”. Deci, nu ne vom semeţi a tulbura cu scorneli şi închipuiri păreri de mult încetăţenite în orologhioane academice şi universitare ci, recunoscând cu onestitate becisnicia ştiinţei noastre, vom cere îndurare cititorului, rugându-l să descifreze sensul dinlăuntru al acestor şapte poezii, dar mai cu seamă pe aceea titluită „Cu gândiri şi cu imagini”.
Cum spaţiul nu ne îngăduie analiza acestor tusşapte piese lirice rare, rugăm cititorul să-şi îndrepte gândul spre titlul de mai sus, dezvăluind un detaliu de istorie literară, devoalând un alt ungher al relaţiei dintre Eminescu şi Maiorescu.
Teohari Antonescu, mai mult Junimist decât arheolog şi mai apropiat de Maiorescu decât mulţi literaţi, descrie în al său „Jurnal”, tipărit atât de târziu, basmul spus la Iaşi, de însuşi Titu Maiorescu, pe seama bietului Eminescu, într-o seară de joi, 8 februarie 1896.
Povesteşte divinul critic: „Cum stăteam singur, mă pomenesc cu un zgomot neobişnuit la uşă, voci de ceartă şi apoi Eminescu galben şi nepieptănat, murdar pe haine şi în dezordine pe dânsul, tremurând şi venind asupra mea. «D-le Maiorescu, d-ta ştii ce este un sfinx?» «Ei, Eminescule, dar ce ai, ce gânduri te-au abătut?» «D-le Maiorescu, te întreb, ştii ce este un sfinx? Un sfinx este o întrebare. Acum închipuieşte-ţi d-ta o infinită mulţime de sfincşi puşi la dreapta şi la stânga unui drum care duce spre o piramidă. Fiecare sfinx este o întrebare: ce este omul; iar o infinită mulţime de sfincşi înseamnă o întrebare mai largă: ce este lumea. Şi această întrebare se repetă în mijlocul pustiului la fiecare şir de sfincşi şi răspunsul la toate este acelaşi: lumea este un mormânt, căci piramida maiestoasă stă la capătul oricărei alei de sfincşi». «Ei bine, foarte frumos, de ce nu faci o poezie Eminescule, ideea este foarte frumoasă».”
Aşadar, în viziunea lui Maiorescu, imaginea aleei de sfincşi, la capătul căreia se află o piramidă maiestoasă, este dovada nebuniei lui Eminescu!
Şi, pentru a fi mai credibil, Maiorescu descrie în tuşe grele, întunecate, portretul unui dezechilibrat, cu haine murdare şi în dezordine, ca de cerşetor („Eminescu galben şi nepieptănat, murdar pe haine şi în dezordine pe dânsul, tremurând şi venind asupra mea”), neştiind că unul dintre cei prezenți va înregistra pentru istoria literaturii gestul imund al mistificării adevărului, acuzaţii grave: „cum a fost găsit Eminescu la (baia) Mitraşevschi, cum a fost dus la Viena, cum a fugit apoi de la Florenţa şi cum a fost adus în ţară”.
Ce nu ştia Titu Maiorescu, spre marea sa dezonoare, este faptul că poezia „Cu gândiri şi cu imagini” (concepută în jurul anului 1876, păstrată în manuscrisul nr. 2283, 140v) şi publicată abia în 1902, mai întâi în „Semănătorul”, apoi, în acelaşi an, în volumul de „Poezii Postume”, etalează chiar tabloul sfincşilor incriminatori, doveditori ai aşa zisei nebunii: lumea ideilor seamănă cu „egipteana piramidă”, fiind „un mormânt de piatră”, cu „lungi alei de sfincşi, monoliţi şi propilee…”:
„Ele seamănă, hibride,
Egiptenei piramide:
Un mormânt de piatră’ n munte
Cu icoanele cărunte.
Şi de sfinxuri lungi alee
Monoliţi şi propilee….”

(„Cu gândiri şi cu imagini”)

Înainte de toate, o precizare cu privire la semnificaţia cuvintelor SFINX, MONOLIT, PROPILEE:
Sfinx. Eminescu a citit desigur pe Sfântul Clement Alexandrinul („Stromatele”), care explica un obicei al antichităţii de pe malurile Nilului: „egiptenii puneau înaintea templelor sfincşi, pentru a arăta că învăţătura despre Dumnezeu este enigmatică”. De aici şi sensul dat acestor simboluri.
Monolit (sinonim Obelisc) reprezintă un „Monument comemorativ de origine egipteană, de forma unui trunchi de piramidă, sau stâlp înalt şi ascuţit la vârf, alcătuit de obicei dintr-un singur bloc de piatră şi acoperit cu inscripţii hieroglifice”.
– Propilee (se foloseşte doar la plural). Cuvântul provine din limba greacă Προπύλαια – propylaion – „avanpoartă” aflată înaintea porţilor. Prin acest termen înțelegem o intrare monumentală a unui templu din antichitate, formată din mai multe încăperi şi porţi, legate între ele cu porticuri şi cu scări.
Am făcut aceste precizări pentru a arăta că Eminescu stăpânea perfect noţiunile şi simbolurile din domeniul egiptologiei, folosite atât în poezie, cât şi în discuţia cu Maiorescu, că sfincşii nu sunt rodul imaginaţiei poetice, ci desigur, al cunoaşterii istoriei Egiptului Antic.
Ne punem o firească întrebare: atunci când a scris primele variante ale acestei poezii, datând încă din 1876, să fi dat Eminescu semne de sminteală precoce ?
Dacă imaginea sfinxului este dovadă a nebuniei, înseamnă că şi Al. Macedonski poate fi acuzat de insanitate în „Ospăţul lui Pentaur” – 1895, poem descriind un peisaj de templu egiptean autentic, populat de „Sfincşi pe socluri de-alabastru aşezaţi pe două rânduri”.
Ba, chiar şi Haşdeu, al cărui Mausoleu de la Cimitirul Bellu ori Castel de la Câmpina, înfăţişând sfincşi afrontaţi, poate fi suspectat de ţicneală, în viziune maioresciană ?
Să fi fost magistrul Junimii atât de ignorant, încât să nu fi aflat de celebrul Sfinx din faţa Piramidei de la Gizah (Egipt)? Să nu ştie că „sfinxul sugerează ideea enigmei, a destinului care este mister şi necesitate” ? (cf. Jean Chevalier; Alain Gheerbrant, „Dictionnaire des symboles. Mythes, rêves, coutumes, gestes, formes, figures, couleurs, nombres”, Editions Robert Laffont/Jupiter, Paris, 1999, p. 906.)
Să nu fi aflat divinul critic că sfinxul cere omului să „depăşească viziunea superficială a vieţii”? (Cristian Jacq, „Le Message des constructeurs de cathédrales”, Editions J’ai lu, Paris, 2002, p. 81).
Nu credem, în ignoranţa lui Maiorescu, cu atât mai mult cu cât simbolul iconografic al sfincşilor îl regăsim şi în mitologia poporului român, mai târziu ilustrată elocvent de imaginea sfincşilor de pe Coiful princiar de la Coţofeneşti, datând din a doua jumătate a secolului al V-lea, a.h. Mai degrabă suntem convinşi de turpitudinea acestuia. Povestea dialogului cu Eminescu este o inutilă dezvinovăţire, fiindcă adevărul iese întotdeauna la iveală!
Student la Viena şi Berlin, Eminescu cunoştea descoperirile arheologice ale egiptologilor: „Templul de la Karnak”, din nordul oraşului Luxor, din „Valea Regilor”, cu celebra alee de sfincşi din faţa „Portalului nr. 1”, respectiv sfincşii de pază de la „Templul lui Ramses al III-lea„ iar aceste cunoştinţe livreşti i-au folosit, cum bine se ştie, ca surse de inspiraţie pentru numeroase opere, din vremea studenţiei sau de mai târziu.
Acesta este adevărul despre aşa zisa nebunie a poetului, şi modul în care Maiorescu obişnuia să utilizeze sintagme eminesciene, scoase din context, pentru a justifica aşa zisa întunecime a minţii acestuia, în 1883 şi după acest an.
Oricum, metoda este utilizată şi în zilele noastre de către Mircea Cărtărescu („Eminescu –Visul himeric” – Humanitas, 2011) cum a demonstrat prof. univ. dr. Gh. Doca, exemplificând acest procedeu chiar prin intermediul poeziei „Cu gândiri şi cu imagini”.
Las cititorului plăcerea de a descoperi şi pentru celelalte poezii, din volum, resortul ascuns pentru care au fost selectate, urându-le să descopere nu numai frumuseţea versurilor ci, mai ales, misterul ce învăluie fiecare dintre aceste creaţii.

Dan Toma Dulciu / Viena

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *